joi, 26 februarie 2015

Sufletul este singura bogăţie a noastră!

Singura bogăție a unui om este spiritul.” – Nichita Stănescu



Într-o lume denaturată, în care oamenii aleargă debusolați în căutarea fericirii, valorile morale adevărate sunt uitate cu desăvârșire. Bogăția este înțeleasă greșit, limitându-se doar la calitatea abundentă de bunuri materiale ce este deținută de fiecare individ în parte.
Dar spiritul, factorul ideal al existenței noastre, este opus materiei. Acesta nu este palpabil și nu poate fi cumpărat ca orice bun pământesc.
Din spirit iau naștere conștiința, gândirea, mintea, rațiunea și intelectul, care sunt caracteristicile esențiale după care ar trebui să se ghideze fiecare. O minte sănătoasă, cu o capacitate intelectuală mare, este cu siguranță bogată spiritual, pentru că cei doi termeni sunt interdependenți.
Nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufletești”, spune Dan Puric. Deci viața ar trebui privită nu ca un scop al acțiunilor noastre, ci ca un mijloc prin care ajungem la desăvârșire spirituală.


Așadar, într-o lume efemeră, în care nimic nu e veșnic pe Pământ, sufletul este singura bogăție a unui om pentru că prin el te definești ca persoană. Spre deosebire de cele lumești, sufletul nu poate fi furat sau cumpărat. Este ADN-ul nostru spiritual, pe care-l purtăm necondiționat, în orice loc al lumii ne-am afla.

Niciodată nu-i prea târziu...

,,Oamenii construiesc prea multe ziduri şi prea puţine poduri" (Isaac Newton)




 Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare.
Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. ,,Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". ,,Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi, acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. De fapt... este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime. Nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: ,,Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, a început să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. ,,Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata." ,,Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit"!

Am învăţat...

Decât să fiu folosită pentru că sunt prea bună, prefer să fiu părăsită pentru că sunt greu de mulțumit. De multe ori, cel mai greu drum oferă cele mai mari bucurii. Cu timpul, am învățat bucur mai mult, să descurc singură și să îmi aleg oamenii de încredere, bazându- pe fapte. Îmi place să ajut oamenii, să lupte pentru mai mult în viața asta. Îmi place să-i fac să înțeleagă că oamenii pe care îi iubești merită respect. Nimic nu te bucură mai mult decât un rezultat obținut prin muncă și răbdare. Am iubit o singură dată în viaţa mea. Am iubit şi am fost iubită, adorată. Zi de zi întineream, mă făceam mai frumoasă. L-am iubit atât de mult, încât am luptat alături de el până la epuizare şi nu m-am plâns, dar... totul s-a rupt la un moment dat. De atunci viaţa îmi tot cere... dar, indiferent cât de greu mi-a fost, am rămas un om modest și bun, am reușit bucur de viaţă, fără să mă laud și în liniște, să lupt pentru visele mele, să accept ajutorul celorlalți, fără să judec absența celor care au plecat de lângă mine în momentele grele.
Nu judec pe nimeni, merg pe drumul meu! 

Fiecare oferă ce are!


Din când în când simt că mă sufoc. N-am fost și nici nu sunt un suflet calm, perseverent, liniștit și răbdător. Am fost întotdeauna un suflet zgârcit, n-am așteptat, am mâncat și m-am fript; am realizat că de multe ori m-am grăbit și am început să alerg deși trebuia să mai aștept. Alteori am așteptat prea mult, am oferit ocazii peste ocazii și am pierdut timp prețios lângă oameni care m-au ținut legată de amărăciunea lor.
Când m-am decis să plec, n-am anunțat pe nimeni. O femeie nu anunță, pleacă fără prea mult zgomot. O femeie preferă să plece dintr-un loc în care n-avea ce căuta fară nimic, dar cu fruntea sus. O femeie care s-a săturat, nu va plânge pentru tine. Pleacă pur și simplu. Când o vei pierde, când vei striga după ea și nu se va mai întoarce, să nu o mai cauți: las-o să plece, fii destul de matur pentru a înțelege că tu nu-i poți oferi tandrețea de care are nevoie. Ce a fost, s-a dus!


Vreau să fiu...

Vreau să nu fiu încă o femeie pentru bărbatul pe care îl iubesc, vreau să fiu izvorul lui de fericire. Să-i ofer doar momente frumoase, liniște sufletească și susținere.
Mi-am propus să devin o femeie elegantă, să strâng în jurul meu doar oameni frumoși, cu suflet bun. Să învăț de la fiecare câte ceva, să fac diferența între ce mi se cuvine și ce nu-mi aparține, să nu mă mai supăr pentru mărunțișuri, să evit discuțiile, să nu mă bag în treburile altora și să-mi măresc obiectivele.
Îmi doresc să fiu o doamnă. N-am nevoie de haine scumpe. Nu contează cât plătești o rochie sau o bluză, contează cum o porți. Degeaba folosești creme antirid dacă ai uitat să râzi și să te bucuri de viață.

Mă simt ca o vară rebelă.

Brusc se adună norii, începe să plouă cu lacrimi grele ce-mi udă obrajii și adună în adâncul sufletului dureri și probleme nerezolvate. Pentru că n-avem de ales, grăbiți cum suntem, anumite răni se cicatrizează dar nu se vindecă pentru că n-avem timp pentru a le îngriji așa cum trebuie. Ploaia le macină, soarele le usucă, iar sufletul suferă...


duminică, 22 februarie 2015

Femeile au vise măreţe

Când suferă pentru un bărbat, femeia se schimbă. După ce a oferit tot ce a avut şi realizează că totul a fost fără rost, se va ascunde de dragoste pentru o vreme. Dăruind întregul suflet, rişti să primeşti înapoi doar jigniri frustrante sau mândrii fără rost. Cel mai grav, rişti să nu te mai iubeşti, să crezi în jignirile lui atunci, când îngâmfarea lui te loveşte drept în faţă şi te face să înţelegi că nu a meritat să iubeşti un asemenea om.
Toată viaţa am fost o femeie independentă. Nu am depins de un bărbat, dar mi-a plăcut să dau explicaţii în legătură cu obiectivele mele. La un moment dat am renunţat la ceea ce-mi plăcea şi am ales dragostea. M-am trezit într-o zi şi am realizat că eram un om cu sufletul gol, fără vise, fără ambiţii, fără idealuri. Dar, pentru că sunt o persoană puternică şi optimistă, m-am mobilizat şi am revenit la viaţă, mai veselă ca niciodată. Astăzi zâmbesc, mă simt fericită, mă bucur de viaţă şi mă simt pregătită pentru a lupta şi a visa.
Bărbaţii se tem de femeile puternice. Doamnele care se descurcă singure, n-au nevoie de gesturi urmate de reproşuri. Deseori am văzut bărbaţi care au cerut iubitelor să renunţe la tot ce le plăcea, pentru că aceștia aveau mândria rănită.

Când iubiţi un om, acesta trebuie să vă accepte visele. Fiţi independente, frumoase, îndepliniţi-vă fiecare vis şi luptaţi pentru ce vă doriţi! Nu vă consolaţi cu firimituri, savuraţi întreaga porţie!

Ce e atât de greu?



De ce nu înțelegi că ea – femeia - are nevoie de un om care să-i aline durerea, să-i ofere mai multă încredere, să fie mereu lângă ea. Acel bărbat să fie un adevărat domn care să știe cum și cât să vorbească, să nu o sufoce cu atâtea întrebări, să o facă să râdă atunci când lacrimile se adună în ochii ei misterioși. Învață să-i vorbești frumos, fără să ridici vocea, altfel va pleca. Învață să-i înțelegi momentele, să știi când are nevoie de o îmbrățișare și când are nevoie de puțină liniște și singurătate. Amintește-ți că EA vrea să se simtă protejată, frumoasă și unică. Dacă o iubești, fă-o fericită. Cu cât țipi mai tare, cu atât ea se va îndepărta. Cu cât te enervezi mai mult, cu atât ea va înțelege că în momentele grele nu o vei susține. Cu cât îi reproșezi mai multe, cu atât ea va face orice pentru a se descurca singură. Ce este atât de greu?
Femeia ştie că nu poate ţine lângă ea pe cineva, care abia aşteaptă să plece... Dacă doreşti să ai o doamna lângă tine şi tu va trebui să te comporţi ca un domn. Femeia de lângă tine este un mister, o surpriză zi după zi.
Nu putem alege pe cine să iubim, dar putem alege lângă cine să rămânem. La un moment dat, nu va mai simţi nevoia să-i impredioneze pe ceilalţi. Dacă o plac aşa cum este, bine, dacă nu, e pierderea lor! Nu-şi poate pierde timpul, dând explicaţii. Oamenii, oricum aud dor ceea ce vor să audă. 

Suferind...

Ciudat cum timpul transformă rana de ieri într-o cicatrice pe care o porți cu mândrie. Dragostea care se transformă în dezamăgire scobește în suflet și schimbă fiecare om în parte.
Suferind, devenim mai neîncrezători, mai concreți, mai pregătiți pentru durere. Suferind, sufletul are nevoie de oameni frumoși, care să-i fie alături cu vorbe calde.
Fiecare iubire pierdută doare, dar relația pentru care am luptat cel mai mult rănește cel mai tare. Din acel moment pui punct. Și apoi trebuie timp și răbdare, lacrimi și plimbări cu prietenele/prietenii... Îți vor spune că nu te-a meritat, o vor face fără rost. Îți vor spune că nu este pentru tine, nu va avea niciun efect. Îți vor spune că nu merită lacrimile tale, dar tu vei plânge când vei auzi numele lui. Se numește dragoste! Doar timpul
 va vindeca rana sufletului și, cu timpul vei învăța să te iubești pe tine, pentru că ai o singură viață și nu se cade să pierzi clipe frumoase, plângând pentru un om care se joacă cu liniştea şi sufletul tău.

Dar, orice ar fi, trebuie să mergi înainte. Orice s-ar întâmpla, trebuie  să-ţi ştergi lacrimile, să îţi faci curaj să lupţi pentru visul tău.
Oricine ar arăta către tine, va trebui să te porţi ca un adevărat OM, va trebui să demonstrezi că îţi poţi spune punctul de vedere cu respect, fără să jigneşti pe nimeni.
Orice ar fi, trebuie să-ţi protejezi sufletul, trebuie să cauţi tăria din inima ta, să arăţi latura puternică şi să nu te gândeşti la defectele tale.
Ştiu, când lumea parcă pare împotriva ta, te simţi copleşit. Când oamenii în care aveai încredere îţi întorc spatele, îţi vine să ţipi. Şi te întrebi dacă ai pretins sau ai oferit prea mult, dacă a meritat efortul, dacă... peste dacă. Are un rost?




În jurul tău să strângi doar oameni de încredere, pe care te poţi baza. Oameni pozitivi, care te fac să râzi şi să crezi în tine. Orice ar fi, plângi, strigă, dar a doua zi eşti obligat să te ridici. Nu pentru ceilalţi, ci pentru tine, pentru visul tău! 



Dragostea adevărată...

N-am vrut să mă îndrăgostesc atât de mult, n-am vrut să mă mai pierd în brațele altui bărbat pentru că sufletul îmi era prea obosit, prea trist, prea sensibil. N-am vrut, dar... s-a întâmplat şi a fost minunat. Sufleul meu te aștepta și a trebuit să treacă prin mult frig.
Dansează cu mine, ia-mă cu tine, du-mă unde vrei, strânge-mă în brațe, sărută-mi fruntea pentru că tu ești fericirea pentru mine.
Când sunt cu tine, respir dragoste, mă hrănesc cu șoate și sărutări dulci, cred în mine, cred în noi. Prin tine am învățat să-mi iubesc defectele, să mă simt femeie, să fiu mai impulsivă, să mă las purtată de val, să dansez cu slăbiciunile și să le transform în calități. Cu tine totul este diferit. Un tango senzual, o teamă de a ne pierde, deși zilnic ne regăsim. Dragostea se bazează pe regăsire. Să ne căutăm în fiecare zi printre griji și probleme, printre discuții și împăcări.
Dragostea adevărată nu trebuie lăudată, trebuie trăită din plin.
ne bucurăm împreună cu sufletul pereche de fericirea care ne încălzește sufletul, să ne bucurăm de fiecare anotimp, fiecare atingere să ne aducă aminte de prima întâlnire, să împărțim totul în doi, să nu rămână rest pentru nimeni altcineva.
Dragostea adevărată trebuie protejată de invidia celorlalți, trebuie îngrijită și hrănită cu sinceritate și respect.

Nimeni nu mă poate judeca

Zilnic luăm decizii. Alegeri care ne pot influenţa prezentul sau viitorul, decizii care ne pot face să fim fericiţi sau pur şi simplu ne pot demoraliza pentru o perioadă.
Nu-ţi face gânduri dureroase, nu îţi calcula consecinţele, nu da cu presupusul. Poate că răul văzut de departe pare mai greu de depăşit, anumite situaţii se pot rezolva cu o mică doză de optimism.
Când suntem bine, spunem că suntem puternici. Este foarte uşor, nimic nu ne atinge, nu există un pericol real. Adevărata putere o descoperim când n-avem de ales, când trebuie să mergem înainte, când realizăm că totul depinde de noi, că sfaturile celor dragi sunt doar vorbe care ne alină sufletul dar restul ne aparţine.Nimeni nu mă poate judeca pentru că nu luptă, nu plânge şi nu suferă în locul meu.
Spui că mă cunoşti dar nu reuşeşti să-mi auzi lacrimile mute când întorc capul spre geam şi realizez că încă o dată aştept imposibilul.
Spui că mă cunoşti dar n-ai înţeles nici acum că degeaba mă laşi să mă liniştesc pentru că aşa îmi voi vindeca sufletul singură, dar dragostea înseamnă să te vindeci în doi.
Spui că mă cunoşti dar îmi cunoşti doar glasul, nu-mi cunoşti ochii, nu simţi când plâng lângă tine şi tu mă întrebi dacă totul este bine.
Spui că mă cunoşti dar uiţideşi vreau să par puternică, am sufletul mărunţit şi tremur de frig pentru că mă hrănesc cu iubire.
Spui că mă cunoşti dar sunt anumite adâncimi în sufletul meu pe care tu nu le cunoşti şi despre care eu nu ştiu cum să îţi mai spun, pentru că tu asculţi, dar uiţi, iar eu încep să stau, să te privesc, să tac şi să mă macin pe dinăuntru.


Mi-e dor de tine!

 Sfârşitul ultimei seri în care am fost împreună nu e decât exodul unei plecări, iar fiecare culme atinsă e o trambulină pentru alte zboruri.
Închid ochii şi revăd clipele în care eram împreună. Câte versuri nerostite îşi spuneau mâinile noastre, când se cuprindeau una pe alta!!! Am nevoie de tine, pentru că tu eşti lumea mea!

Mă simt mai liniltită

De o lună de zile mă simt mai liniştită. În acest timp am contemplat ce mi-a plăcut, am rămas foarte mult pe gânduri, am visat, am trăit aşa cum îmi place mie cel mai mult. Am fost nostalgică, doar uitându-mă în urmă, la copilăria la care nu mă pot întoarce. Totodată, mi-am îndreptat privirea curioasă în faţă către 2015, sperând că pot da tot ce e mai bun din mine, pentru a-mi face viața mai ușoară.
Mi-a fost teamă de o schimbare, de singurătate poate, dar uite-mă aici, mai veselă ca niciodată, mai activă și dornică de un nou început. În această perioadă, am încheiat capitole și am început altele. Sunt multe coordonate ale existenței mele care s-au schimbat. De unele am trecut cu greu, de altele mai ușor. Am fost surprinsă să constat că, în ciuda decepțiilor, a urâtului ce mi-a fost dat să-l trăiesc uneori, am reușit să renasc din propria cenuşă ca pasărea Phoenix.
De acum înainte, mă așteaptă o perioadă grea. Voi termina de scris cărţile pe care le am în lucru.
Viaţa m-a schimbat extrem de mult și sunt recunoscătoare fiecărei persoane care a contribuit la acest lucru. Sper să reușesc să-mi îndeplinesc toate visele. Cert este că voi lupta. Finalul nici eu nu-l cunosc.


În seara aceea...

uitam la el ca la cel mai extraordinar bărbat din lume. Pentru mine chiar aşa era, nu aveam ochi pentru altcineva. Îl priveam cu atâta dragoste, gândindu-mă că el este bărbatul de care am nevoie în viaţa mea. În acele momente, când liniştea dintre noi era atât de plăcută, mi-am zis el este tot ce îmi doresc. De câte ori ne întâlneam, îl analizam, încât îi ştiam fiecare gest şi îi înţelegeam fiecare reacţie.
Era tipul de om care lăsa mereu impresia că nu ştie nimic, însă ştia mai multe decât lăsa să se vadă... Dar şi eu ştiam când minţea, când alte braţe îl îmbrăţişau, când punea pe lista de aşteptare, dar la fel de bine ştiam cât de drag îmi este. Se purta cu mine atât de frumos, încât nu am simţit niciodată că nu mai vrea în viaţa lui. Tocmai de asta am rămas acolo şi nu am plecat niciodată cu adevarăt, deşi îmi jurasem de atâtea ori că o voi face.
Din seara aceea avusesem suficient curaj sa îmi pun sufletul pe tavă în faţa lui şi asta pentru că am zis să fim sinceri unul cu altul. Tot ce mai rămasese ascuns în sufletul meu, sentimentul profund de care eu nu aş fi vrut ca el să afle vreodată, ieşise la iveală.
Cunoscându- ar fi trebuit să ştie că nu eram genul de femeie care să joc cu sentimentele, ar fi trebuit să sim că transmiteam iubire prin toţi porii şi că seara aceea reprezenta momentul în care eu îmi pusesem sufletul în mâinile lui. Mi-a luat sufletul zâmbind, dar nu a ştiut ce să facă cu el. Seara aceea a fost şi a trecut... Va rămâne undeva acolo în mintea şi în inima mea.
Nu am să înţeleg niciodată de ce unii oameni îţi cer să le dăruieşti cea mai ascunsă şi frumoasă parte din tine, ca mai apoi să ofere în schimb doar indiferenţă.
Uneori trăieşti nişte clipe care ai vrea să dureze la nesfârşit, pentru că ştii, că după ce se termină nu le vei mai trăi niciodată la fel. Eşuăm din prea multă dragoste…
Sunt conştientă de tot ceea ce sunt, mă simt împlinită, mă simt puternică şi sunt fericită chiar şi fără ,,prinţul pe cal alb.

Dacă un om alege să te părăsească, lasă-l să plece, nu mai aştepta explicaţiile de după. Singurătatea va fi acolo să-ţi deschidă ochii spre ceea ce meriţi cu adevărat.


Dacă sunt singură, nu înseamnă că sunt o persoană nedorită, înseamnă că sunt pe cât de complicată pe atât de diferită şi specială, iar omul care să mă merite va veni într-o zi

Singurătatea - un moment de eliberare...

Am urât singuratatea o lungă perioadă de timp până când am reușit să îi înţeleg rostul.
Fie că vrem sau nu, cu toţii ne intâlnim cu ea la un moment dat. Nimeni nu-ţi poate spune când, cum şi unde se va întampla, tocmai de asta trebuie să fii pregătit pentru clipa în care apare.
De obicei cei mai singuri ne simţim când iubim. Şi aici nu ma refer la relaţiile alea in care ambii işi declară iubirea unul altuia în fiecare zi şi totul e numai lapte si miere, ma refer la iubirile în care tu iubesti şi cel iubit iţi ignoră fiecare trăire şi fiecare sentiment. Atunci ai impresia că toată lumea ta se termină, cand de fapt totul abia incepe. Singuratea ar trebui sa însemne pentru fiecare dintre noi un moment de eliberare, de liniste, de înţelegere a propriei persoane şi de pregatire pentru un nou început.


E rece şi plouă...

E rece și plouă. Pictorul s-a zgârcit cu culorile, pesemne că nu a mai avut roșu, verde sau galben la magazin. Uneori culorile sunt scumpe. Acuarelele pot costa o avere, așa că unii artiști preferă să renunțe la corola de culori din curcubeu. De fapt, e și mai ieftin așa – o ploaie incoloră, nori gri, fioroși, care parcă stau la pândă toată ziua să te muște.
Vântul bate cu putere dinspre vest și rufele de pe sârmă se luptă cu forța lui copleșitoare. Cârligele parcă nu mai au puterea necesară să le susțină și se strâmbă în fiecare minut, nemulțumite de efortul fizic la care sunt supuse. Picături mari și reci se izbesc de caroseria mașinii din curte. Lumea adevărată e ascunsă undeva. Fiecare vietate și-a găsit adăpostul – vreun bârlog uscat și cald în care nu poți fi decât spectator neputincios al simfoniei de picături de afară.


6 dec. 2014

sâmbătă, 21 februarie 2015

Nu există înălțimi de neatins!

Ceea ce trăiesc în lipsa ta, pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o aşteptare cenuşie şi nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineţii care începe odată cu primul telefon de la tineChiar şi apusurile par să aibă reflexele alburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară. Vârsta noastră e singura vârstă înfumurată a vieţii, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăţi. Pentru cei de vârsta noastră, totul trebuie trăit la maxim, trăit cu intensitate, deoarece drumul nostru este înainte, până la 120 de ani! Parcă aşa spuneai...
Port în suflet aşteptări și năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de puternice, într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru mine decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară, ţi-am ieşit înainte cu un gemantan plin de speranţe şi vise.
Am văzut în tine un om cu sufletul bun, omenos, tandru, care ar fi vrut mereu să zâmbească, dar viaţa nu ţi-a oferit întotdeauna această oportunitate. Dar, privindu-te în ochi, am văzut un bărbat ca toţi ceilalţi,, un bărbat care nu prea ştie ce-i respectul.
Paşaportul vieţii este respectul faţă de persoana de lângă tine. E şperaclul universal al tuturor căilor în care îţi poţi face un renume, în care eşti calatogat ca OM.


Speram să fim împreună într-un viitor apropiat... „Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”(Giovanni Papini)

Pe drumuri, separat...



Te-am invocat în noaptea asta mută,
Să îmi răspunzi la întrebarea… vrută,
Ce simţi şi ce gândeşti când dorul vine
Şi te ineacă-n lacrimi şi suspine?

M-am pus în locul tău pentru o clipă,
Şi m-am zbătut cu-o singură aripă,
E greu să-nnozi eşarfa ruptă-n patru
Să fii eroul piesei ’n amfiteatru…

M-am revăzut la braţul tău…divină…
Copilă inocentă, fără vină,
Ce te iubea nebună şi trufaşă
Într-un context care murea…din faşă

Şi te privesc… şi mă privesc …în clipe
Ce-au însemnat mai mult decât… risipe…
Suntem cărunţi, cu gândurile goale,
Pe drumuri, separat mergând…agale…


Ocean de vise e cerul...

Ocean de vise e cerul cu al său albastru sticlos. Dar ce se vede în zare? Sunt nori mari, plumburii ce zoresc spre noi. În stânga, o armată de nori negri amenință cu atacul. O pungă roșie de plastic zboară lin, alunecând încet spre pământ. Vântul devine astfel un personaj important în poveste. El suflă curenți de aer, zbiară când se lovește de suprafața aspră a blocurilor, biciuiește pomii, iar frunzele lor plăpânde sunt spulberate în toate direcțiile.
Punga de plastic încă dansează în mare albastră. În dreapta, norii fioroși acoperă doar porțiunea inferioară a cerului, îmbrățișând cu a lor mantie crestele întunecate, asemeni unui al doilea rând de munți. Trei avioane care zboară în direcții diferite se lovesc de suprafețele compacte de gri.
Treptat, totul se întunecă. Rămân totuși nuanțe roșiatice de foc, amestecate cu cenușiu. Întreg peisajul pare desenat de un pictor ce a încurcat culorile înadins ca să producă fiori de tristețe. Linii orizontale de nori, asemeni unor nave de mare tonaj, se mișcă în voia vântului.
Afară, totul e rece și înspăimântător. Cerul nu mai acoperă călduros zarea, ci sugrumă cu magia sa neagră. Vântul, prizonier înlănțuit de natură, se luptă cu mediul din care face parte. Nu se mai vede acea pungă de plastic roșie – a fost înghițită de necunoscut. În casă, focul din șemineu arde mocnit luminând cu dulceață încăperea. Simțind chemarea, copilul închide genele plăpânde și se lasă furat într-o altă lume. Ocean de vise e cerul…
Noaptea a îmbrățișat pământul cu al său văl de întuneric. E rece și înfiorătoare. Beculețele ornate pe geamurile oamenilor sclipesc atât de tare, iar dansul lor de lumină vrea să inducă atmosfera de sărbătoare. Artificialitatea culorilor și alternanța lor pe secunde le fac atât de deosebite de razele triumfătoare ale soarelui de peste zi.
Pustiu și sumbru. Fiorul lunii Decembrie este simțit mai ales de pomi, care sunt încremeniți în loc, asemeni unor stane de piatră. Adierea unui vânt nu i-ar mai legăna în vis, așa cum se întâmpla în vară, ci biciul rece al temperaturii nu ar face decât să-i îndolieze și mai mult.
Cerul e întunecat, însă lipsit de nori aducători de ninsoare. Bolta liniștită e marea abisală în care îngerii acum se scaldă. Într-un colț apare Luna, învăluită de o ceață luminoasă. De la o așa distanță, astrul celest nu pare decât o minge aruncată în zare de un copil mânios. Cu cât e privită mai mult, cu atât dă senzația unei căderi iminente și îngrozitoare.
Cu toate astea, rămâne fermă pe poziții, parcă încrucișându-și brațele imaginare peste piept în semn de opunere.Este o noapte rece. Beculețele sticlesc neobosite în geamuri, consumând curent fără motiv. Risipesc energie și astfel sunt mai șterse decât ștergătorul de pantofi. Asta pentru că nu e nimeni care să le admire, decât un câine liniștit, ce s-a oprit cu o ureche ridicată la auzul unui zgomot ce venea din depărtare. Dar fuge și el încotro apucă.
Blocuri, mașini, ferestre cu becuri luminând, leagăne și bănci. Dar ce valoare au toate astea fără oameni? Un peisaj plin de viață prin obiectele ce-i stau mărturie, dar lipsit de viețuitoare, prin absență de sentimente omenești.

În ciuda acestora, noaptea îmbrățișează cald pruncul ce doarme în pătură, dezmierdîndu-l visătoarea şi devine sfetnic loial celui neliniștit de gânduri.

Sunt o sentimentală!

Este mai bine sa lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor.”(Mahatma Gandhi)



E o liniște de noapte. O noapte tăcută fără grai.
Din adâncul întunecat al norilor se zărește mândră Luna, ce refuză cu îndârjire să se arate în întregime, pentru că, înțeleaptă cum e, conștientizează, pe bună dreptate, pericolul iminent. Ar orbi inimile tinerilor cu atâta frumusețe, ar aprinde pasiuni ce nicio mare nu le poate stinge și, cel mai important, ar face să se nască iubiri în taină, le-ar sta la căpătâi sufletelor uscate de amărăciune și ar veghea în tihnă la recuperarea lor.
O ploaie torenţială răpăie afară. Cerul se golește treptat – mai întâi, stropi mici, pentru ca mai apoi, aceștia să fie înlocuiți și luați prizonieri de alții mai mari, strălucitori ca și cristalele ochilor i..
Cândva, în vremuri de mult uitate, se auzea melodios glasul greierilor, care concertau odată cu lăsarea întunericului. Cântul lor, nu lipsit de rost, ca oricare altul de pe pământ, îndemna la visare. Asfințitul, cu jocul său de lumini multicolore, ca un vulcan aprins, era pictat pe peretele conștiinței lor cu cele mai fine pensule cu putință, iar ei – nobilii greieri – preamăreau această imagine solemnă a soarelui și nu conteneau să laude, care mai de care mai îndârjiți. Astfel, Beethoven era mândru în fiecare seară că avea învățăcei atât de pricepuți cum erau greierii de atunci.
În ziua de azi, cântul lor plin de armonie nu-și mai are loc printre oameni, pentru că cine mai are urechi să-l audă și inimă să-l priceapă? Oare cine-și îngăduie să respire prospețimea unei ploi bogată de însemnătate sau să se lase intimidat de mrejele iubirii pricinuite de Lună? Într-adevăr, e o certitudine că ziua s-a lăsat cu frământări, iar noaptea doar cheamă negreșit la somn.
Poate că cerul nu se limitează la cât îl putem cuprinde cu ochii. E infinit mai luminos ziua și misterios noaptea, cum, de altfel, nici zâmbetul nu te lovește doar în secunda în care îl admiri... Rămâne și el, pentru că, la răsăritul soarelui, cineva trebuie să și zâmbească...
Dimineața totul e liniștit, natura începe treptat să revină la viață, asemeni unui foc mocnit și lăsat de izbeliște. Soarele e incredibil de strălucitor și te orbește dacă te uiți la el. De atâta frumusețe poți să rămâi fără vedere, să-ți bei mințile sau chiar să te îneci într-un ocean de sentimente puternice.
Un vânt proaspăt de primăvară adie dinspre vest, iar părul meu blond se unduiește în bătaia lui, ca un vapor pe valurile mării înspumate. O lacrimă mi se prelinge imperceptibil pe obrazul palid, dar gândurile-mi zboară departe, către alte zări, acolo unde trăieşti tu. Cu mâna stângă  sprijin de scoarța unui copac bătrân, în timp ce cu mâna dreaptă ating din când în când albul rochiei mele de culoarea cerului. E liniște afară. Verdele frunzelor începe să se lumineze odată cu răsăritul, până ajunge la forma lui pură și perfectă. Nostalgic, stau cu coatele rezemată de pervazul ferestrei și privesc cum natura freamătă de viaţăMă cuprinde un somn! Mă uit la ceas - este deja ora 14. Mă prăbuşesc în pat şi adorm imediat. Ascunzându-ţi zâmbetul în spatele unui buchet de flori, chicotești și te uiţi la mineÎmi pui buchetul în brațe, apoi mă mângâie încet pe părul moale, auriu. „Va fi bine, îţi promit. Într-un final, totul va fi bine!...” - spui tu şi mă trezesc brusc. Mă uit în jurul meu şi mă întreb: ,,Când am avut timp să visez?”
Mă aşez la birou şi mă apuc să-ţi scriu, dar cu teama să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-aş deschide iar sufletul, dar impactul cu ceea ce gânseşti tu ar fi mult prea puternic. Aş putea avea încredere în oameni, dar sunt zilnic dezamăgită. Aş plânge, dar nu vreau să mă vezi lamentându-mă. Aş putea fi liberă, dar nu pot fugi nicăieri de dragostea pe care ţi-o port. Mă simt încătuşată de ea, la fel cum mă simt încătuşată de cei patru pereţi între care îmi duc zilele. Aş putea să nu mă mai complexez, să nu mai analizez viaţa asta şi nici relaţia noastră, ştiind bine cine eşti şi cine sunt eu – tu, un bărbat căsătorit, eu... un episod ca multe altele din viaţa ta. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de momentele unice din viaţa mea, dar timpul nu-l poţi da înapoi. Ce-i făcut, rămâne făcut! Aş vrea să renunţ, să nu mai continui lupta cu ,,morile de vânt”, dar nu sunt în stare. Nici în viaţă nu m-am dat în lături de la greutăţile vieţii, ci mereu le-am înfruntat şi-am câştigat.Aş vrea să dau vina pe cineva, dar asta ar însemna să nu mai fiu eu. Aş vrea să fiu un om normal, dar... până la urmă, normal e ceea ce vrem noi să fie.
Nopţile fără tine sunt reci şi lungi, dar ceea ce am simţit şi am trăit alături de tine, nimeni, niciodată nu mă va face să regret. Însă nu mă pot descurca cu relaţia la distanţă (RDS).
Dacă stau să mă gândesc, am fost tot timpul conştientă că nu te vei despărţi de soţia ta! Privind înapoi, cred că merit mai mult decât resturi...
Poate vei spune că am o fire poetică și asta
pentru că-mi trăiesc viața în nostalgie sau uneori cu zbucium sufletesc. Explicația nu o pot găsi decât în faptul că sunt prea sentimentală şi îmi place să trăiesc intens. Ca o compasiune pe care o primim din partea vieţii avem dreptul doar la amintiri.
Așadar, ne vedem mereu în fața faptului împlinit, cu ochii ațintiți pe clepsidra în care timpul nu are răgaz și al cărei nisip se scurge fără milă, fără încetare.
Am terminat de citit cartea „La răscruce de vânturi”, de Emily Bronte, o carte cu o poveste extraordinar de frumoasă, de care m-am îndrăgostit imediat. Știu că este o capodoperă pentru că a căpătat un loc însemnat în conștiința mea, la care, uneori, gândurile mele se duc nostalgice în trecut. Ce nu știam atunci este că această carte va căpăta o valență simbolică pentru mine și că, de multe ori în viaţă ne aflăm la „răscruce de drumuri”. Omul, ce ființă răvășită de contradicții!



vineri, 20 februarie 2015

Te iubesc!

TE IUBESC! Două cuvinte ce valorează cât o lume întreagă. Spuse din inimă, spuse cu încrederea că dragostea învinge tot, spuse şoptit, spuse cu vocea a o mie de îngeri. Scrise timid, aceste două cuvinte fac lumea să se învârta, inimile să ne bată, vieţile să ni se schimbe.
Câteva schimburi de mesaje, mai mult sau mai puţin neutre ca şi emoţie sau conţinut, devin pentru mine catalizatorul şi fundamentul unei aventuri ce ar putea prefigura la capătul ei un final fericit. Dar de la speranţă la realitate drumul este greu şi sinuos, mai ales în condiţiile în care eu visez cu ochii deschişi la dragostea unui bărbat pe care nu-l pot avea. Iubirea şi poveştile de dragoste se trăiesc, nu se anticipează.ă se derulează ca un tango la distanţă, în care protagoniştii se apropie şi se despart, în care se mişcă uneori contra-timp, alteori în perfectă armonie. Eu sunt acel gen special de femeie care depăşeşte nişte rigori psihologice şi sociale, avântându-se în această poveste de dragoste cu frică, inconştienţă îi incredere, pe care numai o femeie îndragostită o poate avea.
Cum să spui mai frumos ,,Te iubesc!” unui om, dacă nu scriindu-i poezii şi mesaje de dragoste?

Tu esti barbatul pe care-l doresc.
Si sufletul meu ti-l daruiesc.
Razele soarelui sa te-ncalzeasca...
Cerul cu stele sa iti zambeasca...

Cine-ti saruta genele-n somn?
Cat as dori sa ma mangai cand dorm!...
Ma rog ca zanele sa te-ocroteasca...
Si florile toamnei sa te-nveleasca...


28 mai 2013 

Sxrisoare de dragoste



Azi e o zi frumoasă, pentru că simt multă iubire în suflet. Şi vreau să ţi-o trimit pe toată ţie, oricum e prea multă pentru un singur om. Iar tu poţi să faci ce vrei cu ea, s-o dai mai departe, s-o împarţi cu cine vrei tu, s-o păstrezi pentru zile ploioase...
Ai văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, e sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare; dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-o mare de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.
Aşa a pornit la început flăcăruia şi în sufletul meu. Cine s-ar fi aşteptat că după aceea mă va cuprinde si voi arde ca o torţă vie, fără s-o mai pot stinge vreodata? gândesc la tine tot timpul. Felul în care tu eşti prezent în fiinţa mea depăşeşte graniţele înţelegerii mele.
Tu eşti bărbatul ideal pe care aş vrea să-l am lângă mine în fiecare moment de singurătate, de rătăcire, de regăsire sau de păcat… Lângă tine vreau să mă trezesc zilnic, mâncăm împreună, plângem sau ne bucurăm împreună.
Tu eşti bărbatul ideal pentru că tu ai venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul meu. Ţie nu trebuie să-ţi cer nimic, pentru că îmi dai totul. Pe tine nu trebuie să te mint cu nimic, pentru că înţelegi orice. Lângă tine nu mi-e frică de nimeni, pentru că eşti cel mai bun om. Acolo unde începe slăbiciunea mea, apare subtil forţa ta. Umărul tău e locul meu de spovedanie, de răsfăţ sau de alint. Lângă tine, ploaia e mereu caldă. Fiecare mişcare a ta e spectacolul meu preferat, iar grija mea pentru tine e cea mai dragă îndeletnicire a existenţei mele. Tu eşti bărbatul ideal, după care sunt nebună, tu m-ai învăţat să fiu femeie, tu m-ai învăţat să-mi deschid sufletul cu aceeaşi graţie cu care mâinile tale îmi cuceresc obrajii şi ochii, buzele şi trupulTu eşti bărbatul ideal, pentru că te-am întâlnit exact în momentul în care nu mai visam să mi se întâmple aşa ceva.
Când adorm noaptea, trudită, după ostenelile zilei, te simt, fierbinte, cu suflarea caldă, iar eu întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă pomenesc căutându-te mereu, cu o nevoie ascunsă, reflexă, sau chemându-te ,,iubire” pe numele de alint.

Aş vrea să fii cu mine, să mă laşi să te privesc cum dormi, să mă uit la tine, să mă asigur că dormi, iar eu să-ţi veghez somnul. Încearcă să nu uiţi că exist. 

Poem de mulţumire

Frunzele toamnei, aurite de soarele verii, cad lin pe pământul obosit, scriind în văzduh un poem de mulţumire.



Ridic de jos o frunza ruginie şi o sărut. Sunt tristă. Această frunză trăia cândva clipe frumoase ce păreau că nu au sfârşit. Era ca o regină, făcându-şi tron din ram. Privind la ea, cortegii de cuvinte tresaltă-n gândul meu. O, frunză ruginită! Ce taine-ai şti tu spune dac-ai avea tu glas?...
Îmi lipesc frunza de obraz, dorind să o alin... dorind să mă aline... Purtăm - şi eu şi ea, acelaşi dor... Cine poate să o înţeleagă mai bine decât mine? Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri şi mereu am căutat alinare la prieteni, dar ei... nu sunt TU! O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă – la fel ca inimioara mea...


Doamne, poartă-mă pe palmele Tale, cum port eu această frunză!

marți, 17 februarie 2015

Obligaţia de a alege alt drum

Ambetată de tristeţe, îţi scriu aceste rânduri. Inima mea plânge deoarece pe zi ce trece eşti tot mai distant faţă de mine şi tot mai reţinut. Felul tău de a te purta cu mine mă distruge. Cum să iubeşti pe cineva şi să nu vrei să conversezi cu acea persoana? Cum să iubeşti pe cineva şi să nu-ţi găseşti câteva clipe pentru a sta de vorba cu persoana iubită, să nu îţi vină dor de ea, mai ales că eşti atât de departe? Te-ai închis în tine şi nu e bine. Tăcerea ta e ca o lovitură în inimă. Nu lovitura ne face să suferim, ci destinderea încordării care urmează, obositoare, ca un ecou!
E o vorbă: ,,Capul sus şi privirea dreaptă... că niciodată nu ştii ce te aşteaptă”. Când viaţa îţi dă o palmă, tu dă-i un pumn pe la spate. Uşor de zis, greu de făcut...
Mă doare inima. Ea ştie mereu care e motivul pentru care sufăr şi tot îmi spune să fiu tare!
Ştiu că nu te temi de dificultăţi: ceea ce te sperie este obligaţia de a alege alt drum, dar să alegi un drum însemnă să abandonezi altul.



Visele sunt pagini scrise ale minţii

Primesc orice fel de acuzaţii din partea ta fără să mă supăr, deoarece vin de la persoana pe care o iubesc. Poate că aşa îmi e sortit să trec prin acest purgatoriu ca să cresc în ochii tăi şi să fiu apreciată de tine la adevărata mea valoare.
Am ajuns în punctul în care nevoia de tine a devenit atât de apăsătoare, încât în clipele de linişte asurzitoare, îţi pot auzi paşii…
Închid ochii încercând să desluşesc pasul tău, ritmul tău. Urechile îmi trimit simfonii neterminate de perindări întâmplătoare, pe lângă uşa inimii mele.
Vreau să ştii ce fericită m-ai făcut din ziua în care ne-am cunoscut. Însă mai am şi momente când îmi vine să strig, să ţip de durere, deoarece ne despart atâţia km... Sunt aici să strigăm împreună, să învingem inerţia cu noi înşine, cu impulsul de a ne însingura şi a sta pe întuneric... Sunt aici ca să vorbim deschis despre ce e dureros în viaţa noastră şi despre ce vrem să îndreptăm, dacă e nevoie, dar şi despre tot ce poate înălţa sufletul spre bucurie şi gânduri frumoase...
Dar de fiecare dată tu ai fost cel care m-a învăţat să aprind lumina în mine când inima mi-a fost frântă.
Ai intrat în viaţa mea şi mi-ai redat bucuria de-a trăi. Îmi umpli sufletul cu lucruri deosebite, cu trăiri unice, cu atât de multă dragoste, încât, oriunde mă duc nu sunt niciodată singură. Însă, numai alături de tine mă simt în singuranţă. În zilele când eşti cu mine, mă simt cu adevărat femeie, mă simt împlinită!
Tu eşti pentru mine un vindecător de suflete, dar mai întâi de toate, un educator! Aşa cum prin credinţă îmi găsesc liniştea, iertarea şi lumina, prin tine îmi găsesc echilibrul. Tu eşti singura persoană care contribuie la consolidarea stării de sănătate a psihicului meu!
Mă arde neştiutul. Mă schilodeşte absenţa ta. Mă orbeşte viaţa asta strălucitoare, care pare trăită tot mai alandala, datorită faptului că nu eşti lângă mine. Am nevoie de tine! În lipsa ta mă ghidez doar după simţuri. Buricele degetelor pipăie înaintea inimii bătăturile făcute de viaţă. Simt asprimea şi presimt dureri deja adunate. Îndreaptă-ţi paşii încet, dar siguri către fiinţa mea şi lasă-te ghidat de sunetul inimii mele şi de răsfăţul degetelor ce vor să îţi atingă capetele întortochiate ale propriilor tale dureri. Poate că nu te vindec, dar mă pricep să mângâi, să alin. Mi-e dor să te ţin în braţe şi... arde dorul ăsta păcătos şi dependent.
Aseară m-am rănit, încercând să îmi decupez în grabă, locul unde s-a născut durerea de a nu te avea lângă mine. Mi-am imaginat, naiv, că îndepărtând acel loc, voi găsi vreme să mă vindec. Dar, cum să mă vindec de tine, dacă mi-ai pătruns în toţi porii? Te iubesc cum n-am iubit în viaţa mea! Te iubesc pentru tot ce m-ai învăţat, pentru tot ce ai adus nou în existenţa mea! Tocmai de aceea nu voi forţa lucrurile. Te las să vii şi să pleci atunci când vei crede tu că trebuie să faci acest lucru. Nimic nu voi face împotriva voinţei tale, pentru că te iubesc necondiţionat. Ca să înţeleg necondiţionarea, am privit un copac mişcându-se în bătaia vântului. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării. Mi-am dezvoltat aceeaşi tărie de caracter, mişcându- flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa mea. Mereu am stat dreaptă şi am fost înrădăcinată de când mă ştiu. Nu voi mai insista ca nevoile mele să fie satisfăcute într-un anumit mod, ci, voi lăsa totul să recurgă de la sine. Iubirea vindecă toată percepţia divizării şi a conflictului. Rănile ascunse au programe ascunse care ne ţin ostatici ai trecutului. O inimă deschisă şi o minte deschisă sunt uşa ce se deschide larg spre prezenţa iubirii.
Utilizând experienţele care apar în contextul relaţiei, atât cele fericite, cât şi cele dureroase, ajungem să îmbrăţişăm uriaşa capacitate spirituală care zace în noi. Iar acest lucru ne face capabili de lucruri magnifice, nu doar în aria relaţiilor, ci şi în afara ei.
Iubeşte-mă! Eu sunt un amestec de culori, o pictură pe care, daca vrei s-o înţelegi, trebuie să mă iubeşti. Pensula e la tine şi culorile la mine... Împreună pictăm tabloul vieţii.
Am fost aşa cum nu mai sunt, dar cum sunt azi, îmi pare rău că n-am putut să fiu mereu... Mă străduiesc să fiu cât mai înţeleaptă, să te înţeleg cât mai bine, să-mi port crucea cu demnitate. Nu întotdeauna şi reuşesc, dar în sufletul meu am două comori: rabdarea şi bunătatea.
De multe ori, când mă gândesc la tine, mi te văd tăcut, ţinându-mă de mână. Tăcerea poate fi o formă de comunicare între doi oameni care se iubesc, păşind printre ruinele propriului suflet.
Atâta tăcere a generat furtuni de decizii pripite şi rafale de cuvinte neînţelese, încât am crezut altceva decât ai spus tu. Norii s-au interpus între mine şi soare, pentru a nu mai fi orbită de incertitudini. Dar ziua e pe sfârşite. A trecut furtuna luând cu ea tot necazul. Acum aerul este curat, căldura s-a domolit, soarele a mai aruncat un zâmbet şi-a plecat şi el, lăsând locul unei superbe după-amiezi de toamnă. De ce e superbă această după-amiază? Pentru că am primit veşti de la tine şi, odată cu ele am aflat şi motivul supărării tale. Tu întotdeauna ai dreptate, chiar şi atunci când nu ai! Asta înseamnă a respecta bărbatul de lângă tine. De azi înainte voi respecta deciziile pe care le vei lua, deoarece bărbatul e cruce întreagă.
Toate au rostul lor, şi poate că aceasta este voia istoriei, să reînvăţăm lucruri uitate, să ajungem jos, ca să putem urca. Şi peste toate, să învăţăm să privim cu blândeţe orice dojană, să ignorăm răutatea făcută din neştiinţă şi să ne pese doar de fapte şi vorbe cu adevărat importante, care pot schimba rânduielile. Şi zâmbind, să trecem peste rele şi neîmpliniri, să reuşim să învăţăm că toate-s trecătoare şi că timpul e puţin. În cuvinte puţine - să învăţăm să iubim!
Sunt sigură că şi tu suferi. Cu fiecare clipă care trece, te înţeleg tot mai mult, ştiu cum e fiecare zi fără gust şi fiecare seară goală... Inima o simţi că se zbate şi plânge. Se rupe-n bucăţi. Să cărăm după noi o astfel de inimă, e atât de greu... S-au format câteva straturi, şi inima mea abia mai respiră. Straturile frumoase sunt dedesubt, le păstrez într-un buzunar de amintiri, în vreme ce deasupra am pus straturi de coajă groasă, ca să nu le dezlipească oricine şi oricum. Să le dau jos, ştiu că nu e bine, pentru că va rămâne o inimă, nu dezbrăcată, ci fragilă şi nu vreau să fiu iar rănită de cineva. Aşa că merg mai departe, arătând oamenilor că sunt puternică... Voi urca cât de sus voi putea şi când voi fi în siguranţă, voi mai desface din coji, să respire biata inimă rănită...
Cotrobăind prin colţurile inimii, am găsit amintiri frumoase, prăfuite de uitare, am găsit vise sfârşite înainte de a fi începute, am găsit speranţe inutile, înotând amarnic în lacrimi uscate de mult, şterse cu un colţ de batistă strivită între degete frământate, am găsit chei pentru a merge mai departe prin colbul vremii... Am ales din toate cheile una, crezând că pot deschide toate uşile, dar mereu intervine ceva şi uşa rămâne închisă, însă am speranţa că până la urmă voi reuşi. Dar, pentru a reuşi, am nevoie de tine, pentru că cheia se află în mâinile tale. Am nevoie de tine ca de aerul de primăvară! Fii primăvara mea şi umple-mi sufletul de culoare! Pictează-mă în nuanţe calde de pământ şi soare, lasă-mi pe buze dulceaţa florilor de mai şi prinde-mă de mână! Fii primăvra mea şi spală-mi grijile cu ploi reci! Acoperă-mi ochii tuturor supărărilor cu razele soarelui şi pune vântul să-mi poarte departe gândurile întunecate. Fii primăvra mea! Doar a mea!
Vino şi adu cu tine dorul de viaţă, clipele minunate şi zâmbetul pe faţa mea. Doar tu eşti înstare de aşa ceva!
Alături de tine am trăit cele mai frumoase clipe. Mi-aş dori să pot opri o bucăţică dintr-o clipă, să o păstrez şi s-o pun într-un colţ, ca un semn în inima ta. Şi, când dorul te va chinui, să găseşti bucăţica de clipă şi ea să-ţi amintească să mă cauţi. Atunci când eu te caut, înseamnă că îmi lipseşti. Atunci când nu te caut, înseamnă că aştept ca ţie să-ţi fie dor de mine, omul meu frumos şi bun şi să mă cauţi tu!
Va fi mereu altcineva mai frumos ca tine. Va fi mereu altcineva mai deştept ca tine. Va fi mereu altcineva mai bun ca tine. Cu toate acestea nimeni nu va putea fi ca tine, pentru că TU EŞTI UNIC!
Nu ştiu cum sunt eu, dar un lucru îl ştiu sigur: nu sunt perfectă, dar vreau să mă perfecţionez cu ajutorul tău. De cele mai multe ori vedem doar două lucruri la o persoană: ce vrem noi să vedem şi ce vrea ea să ne arate. Rar vedem cum este acea persoană cu adevărat.
Mă doare atunci când nu vrei să vorbeşti cu mine, mă doare indiferenţa ta. Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Să nu uiţi!
Tu m-ai învăţat să râd, să plâng, dar nu m-ai învăţt cum să trăiesc fără tine. Oamenii nu plâng pentru că sunt prea slabi, plâng pentru că au fost puternici prea mult timp.
Nu mi-e teamă de suferinţă, după ea vine bucuria! Dacă stau să mă gândesc, tot tu m-ai învăţat să mă bucur, să visez. Visele sunt pagini scrise ale minţii ce vin noaptea şi îţi citesc frazele în şoaptă la ureche, făcându-te să zâmbeşti... Şi, în fiecare noapte, visul îşi alege din biblioteca sufletului cartea preferată, din care o să-ţi citească, când tu dormi!... Eu nu mai am somn de la un timp de vreme.

Cu dragoste...

29 Aprilie 2013

Jurnal

Sunt RAC - am soarele in casa 8 si ascendent in scorpion - În zodiac spune să î mi controlez forţa de exprimare - Accept cu greu ...