Jurnal

Sunt RAC - am soarele in casa 8 si ascendent in scorpion

- În zodiac spune să îmi controlez forţa de exprimare

- Accept cu greu compromisurile şi calea de mijloc

- Lucrurile... ori sunt ca mine, ori nu sunt deloc!

- Există o dorinţă permanentă de schimbare

Scriu în acest jurnal iar... şi iar. Uneori nici nu mai ştiu de ce fac asta... dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine - omul cu care am trăit 26 de ani – sau... din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi cărora tu, le-ai întors spatele. Minunile acestea sunt copiii noştri – Nucu şi Eugen. Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat târziu după pierderea ta, am trăit clipe de coşmar. M-am supărat atât de rău pe viaţă, pentru ce-ai făcut, încât am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia şi mai mult în ochii mei. Am făcut tot ce-am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai ştii cât îmi lipseşti!!! Câteodată mai şi plâng, dar ca să îmi liniştesc sufletul, ascult melodia ,,Prea târziu”, cântată de Andreea Antonescu. Este melodia care te reprezintă, care vorbeşte despre ce simt eu. Mă gândesc la tine şi o ascult fascinată...

Nu-mi va ajunge o viaţă întreagă să te uit. Soarele răsărea pentru mine, când erai lângă mine. De când nu mai eşti tu, a apus în sufletul meu. În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac este, să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.

Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ. Zi şi noapte m-am tot întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?” În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut, doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci. Ţi s-a pus un văl negru pe ochi şi ai clacat. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimiii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete îmi îneacă sufletul. Nu a fost corect să acţionezi în felul acesta, nici faţă demine, nici faţă de copiii tăi cuminţi şi frumoşi. Tocmai când îmi crescuseră ,,aripile”, ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti, că cei care vor avea cel mai mult de suferit, vor fi copiii noştri. A fost cumplit de greu după plecarea ta. Nu mai îmi găseam locul, viaţa mea era făcută franjuri. Îmi era inima o minge cu care nu ştiam ce să mai fac. O strângeam în mine cu teamă, parcă să nu se spargă şi sărea cu hopuri tot mai mari şi încetinea până ce rămânea dureros de încordată. Mă încercau nişte temeri... Năvălea peste mine o avalanşă de gânduri, care îmi aduceau presentimentul unei mari nelinişti. Senzaţia aceasta de căutări, trecute prin soarele sau noroiul zilelor - din care mi-aş dori alese trăiri plăcute - am

avut-o în ultimul timp de prea puţine ori.

De multe ori mă întreb: ,,De ce ai plecat în felul acesta?” Îţi adorai copiii, iar despre mine spuneai prietenilor tăi: ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!” Nu găsesc nicio motivaţie pentru felul cum ne-ai pedepsit. Dacă ai vedea ce nepoţi ai!!! Vocea lor e caldă, e inocentă. Ei îmi estompează durerea atunci când privesc la chipul tău din fotografii. De ce ai plecat aşa? De ce nu te-ai uitat o clipă înapoi, să vezi ce laşi în urma ta? Oare, nu ne-ai iubit deloc? Mă trezesc noaptea scrâşnind din dinţi şi îţi spun câte şi mai câte... Ai ştiut oare, atunci când ai ales drumul acela, că vei lua cu tine, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă. Au fost zile când viaţa mea era o sărbătoare lângă tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice. Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd, că ziua care nu răsare cu tine, e o zi tristă... Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ, nu ar putea să te separe de mine.

Când ne-am întâlnit pentru prima dată, mă priveai atât de fermecător, încât mi-am zis, că îmi voi pune viaţa la picioarele tale, doar să te mai văd măcar o dată. Şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea m-am afundat în proză şi poezii, căutând cuvinte care pot fi explicate în cărţi.

Am făcut şi multe greşeli după plecarea ta... Aş fi vrut să fiu imaculată în faţa copiiilor mei, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea... Însă, am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât am putut şi atât cât m-a dus mintea. Mă rog să le dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Aş fi vrut să fac mai multe pentru ei, să suplinesc lipsa ta, dar este imposibil. Nu există nimeni care să poată suplini lipsa tatălui. Şi-apoi, ei sunt băieţi şi nu e uşor să te descurci cu doi băieţi, doi adolescenti. Copiii mei sunt capricorni şi au o personalitate foarte dezvoltată. Şi cu toate astea, nu mi-au ieşit din cuvânt. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, au făcut o facultate, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.

În căsnicie am eşuat. Nu am fost suficient de puternică să te ţin în viaţă, să te păstrez lângă mine. Îmi pare atât de rău...

Atunci când ai plecat, sufletul meu a fost sfâşiat în mii de bucăţi. Tu ai fost copacul din care îmi luam seva vieţii, energia şi puterea de a trăi. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu mai e loc pentru nimeni altcineva. Tu nu ai plecat, eşti acolo din prima clipa în care te-am întâlnit şi vei rîmâne acolo până voi închide ochii.

Nu m-am simţit niciodată atât de singură ca acum. Absenţa ta mă doare mai mult ca oricând. Dacă aş fi avut dreptul să-mi doresc ceva, atunci mi te-aş fi dorit pe tine.

Până acum n-am spus nimănui niciodată ce simt cu adevărat în interiorul meu. Şi întotdeauna am simţit că nu există nimeni pe lumea asta care mă cunoaşte în totalitate. Şi chiar aşa şi este. Dar am descoperit că în scris pot să dau frâu liber tuturor sentimentelor, emoţiilor şi gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare, atunci când mi-aş dori să o fac. Însă, nu pot să ţin totul în mine, la nesfârşit. Ca orice om, trebuie să-mi descarc emoţiile şi, cum să o fac mai bine, decât scriind totul într-un jurnal. In scris mi-e atât de uşor! Poate şi pentru că nu trebuie să stau în faţa cuiva, cu teamă că mă va judeca. Când scriu, mă simt liberă, pentru că aici spun tot ceea ce nu pot spune cu voce tare.

Nu e deloc uşor să ţii totul în tine, când ai vrea să urli în gura mare, spunând tot ce ai pe suflet. Dar cred că eu nu am curajul să fac asta. Nu o să scriu povestea vieţii mele…pentru că... sunt multe de spus. Însă vreau să scriu despre sentimentele mele. De multe ori mă simt neînţeleasă, furioasă şi dezamăgită. Dar când sunt în preajma cuiva mi-e greu să-mi arăt adevăratele sentimente. Nu mă prefac că sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente şi încerc să uit de ele. Doar că ele sunt mereu acolo.

Sunt tristă, poate pentru că nu mă înţelege nimeni…şi m-am săturat să fie aşa. Îmi amintesc că odată, o prietenă citea ceva scris de mine…apoi mi-a spus că sunt ciudată. Poate sunt ciudată, dar pentru mine asta nu reprezintă un lucru rău. Ci arată faptul că suntem diferiţi unii de alţii. Nu vreau sa fiu ca ceilalţi.

Sunt furioasă când cineva încearcă să îmi spună ce să fac cu viaţa mea, dar nu încearcă nici măcar un pic să mă înţeleagă. Eram furioasa şi când părinţii spuneau că mă iubesc, dar îmi controlau prea mult viaţa şi nu puteau înţelege că aveam nevoie de libertate.

Îmi place foarte mult să citesc şi să scriu. Mi-e sufletul mai liniştit când am copiii lângă mine şi pe mami. Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie, dar nu îmi pot alunga tristeţea pe care o simt uneori, în suflet.

Sunt fericită când stau cu prietenii, râdem si ne distrăm. Suntă fericită atunci când citesc o carte, care îmi face placere sau când scriu, sunt bucuroasă când văd chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferată. Sunt fericită de fiecare dată când am ocazia să fotografiez sau să mi se facă fotografii.

Mă simt sigură pe mine!

Ideea tinereţii veşnice este un mit. Nu vreau să fiu ,,frumoasa care nu îmbătrâneşte”, vreau să fiu femeia care arată bine la anii săi.

Expresia feţei unei femei este mult mai importantă decât hainele pe care le poartă.

Niciodată nu m-am gândit serios, dacă sunt frumoasă sau nu. Însă ştiu un truc magic: să creez iluzia atracţiei. Când femeia intră în cameră, cei prezenţi reacţionează nu la frumuseţea ei, ci la puterea şi energia pe care o emană.

La ani mei, mă simt mai sigură pe mine şi mai calmă ca niciodată. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu starea de spirit sau pur şi simplu am devenit mai înţeleaptă. Cu timpul eşti mai pretenţios atunci când trebuie să-ţi petreci timpul cu cineva şi cui să-i dedici viaţa. Femeia trebuie să-şi ştie preţul - dar să nu-l spună niciodată cu voce tare.

Fii OM!

Bătrâneţea...

,,Pentru cel ignorant bătrâneţea este ca o iarnă”

Există priviri calde, priviri care transmit bucurie şi zâmbete, priviri care te cheamă. Există priviri melancolice, priviri care nu spun nimic sau priviri care îndepărtează sai privirei care nu mai aşteaptă nimic.

De la o vreme mă gândesc la bătrâneţe cu oarecare teamă. O simt din ce în ce mai aproape, venind ca o toamnă liniştită, interiorizată, poate uşor şchiopătând de o gleznă. Și totuşi e încă departe. Respir profund şi întorc spatele viitorului. Încă nu!

Vine o zi când oglinda îţi răspunde pentru prima oară altfel, un rid...

A îmbătrâni frumos cred că este o artă, un exerciţiu de acceptare, de împăcare cu sine însuşii, cu trecutul, cu frustrările, de conservare a unui spirit liber, este momentul în care poţi descoperi cu imensă bucurie că inima nu poate îmbătrâni...

Bătrâneţea este o provocare. Specialiştii spun că vârsta de 60 de ani este ideală pentru începutul unui anume antrenament psihic, unul în care ajungi să înveţi să te simţi bine cu tine însuţi, să cultivi plăceri cărora până acum nu le-ai oferit multă atenţie precum contemplarea naturii, meditaţia, gustul pentru muzică…

Este timpul în care să-ţi oferi timp, o investiţie care va fi sursa ta de energie pentru următorii ani, care îţi va umple singurătatea şi care te va menţine activ, dacă nu fizic, cel puțin psihic, spiritual, sufleteşte

Bătrâneţea este un dar de care, din păcate, beneficiari nu sunt foarte mulţi. Bătrâneţea este o ocazie de a primi şi a oferi în continuare ce ai mai bun în tine, de-a continua, chiar undeva la marginea vieţii şi a societăţii să fi tu însuţi, conştient de valoarea ta ca om. În ebraica se foloseşte acelaşi cuvânt pentru fericire şi bătrâneţe, un timp al dăruirii iubirii şi înţelepciunii celor care ne urmează…

Bătrâneţea este văzută de cele mai multe persoane ca fiind doar o colecţionară de boli şi suferinţe. Ea adună şi astfel de lucruri, dar nu se rezumă doar la ele. Pentru unii bătrâneţea stă într-o veşnică nemulţumire - că nu sunt trataţi cum trebuie, că familia nu le acordă suficient timp…, dar pentru alţii bătrâneţea înseamnă linişte, retragere în ei însuşi, o preocupare mai intensă pentru ,,a fi” şi nu pentru ,,a face”.

Sunt persoane care nici după trecerea multor ani, nu văd dincolo de biologic, nu simt nevoia să se împlinească spiritual. Acestor persoane le este greu să şi asume suferinţele şi neputinţele vieţii şi ajung cu uşurinţă la disperare.

Dimpotrivă, bătrânul care stă de vorbă cu Dumnezeu, le primeşte pe toate cu bucurie. Este curat în privire şi în gesturi. Este şi înţelept tot timpul. Poate că nu-i întâmplător că termenul „călugăr” vine din grecescul kalos - frumos, bun şi gheron - bătrân, de vreme ce bătrânul este chipul omului ca plinitate. Cine se apropie de astfel de persoane simte cu uşurinţă o plăcută senzaţie de căldură, mângâiere şi o putere binefăcătoare. Aceşti oameni au adunat atât de multe lucruri în ei, încât orice gest de care dau dovadă este semnul bunului simţ, al rânduirii şi al frumosului.

Noi ne-am obişnuit că atunci când vorbim de bătrâneţe să luăm în discuţie rezistenţa redusă a organismului: inima începe să bată cu o forţa tot mai slabă, plămânii se fibrozează, puterea de gândire scade.., dar se pierde din vedere că bătrâneţea este şi o stare de spirit.

Sunt bătrâni care deşi sunt ajutaţi să meargă, dau dovadă de mai multă viaţă decât mulţi tineri, căci ei trăiesc altfel timpul, dau importanţă fiecărei clipe, spre deosebire de tânărul căruia i se pare că viaţa este fără de sfârşit. Devine prezentă şi aşa se face plăcut lui Dumnezeu. Să nu uităm, în faţa lui Dumnezeu nu contează anii, ci ce am adunat în aceşti ani.

Îmi plac bătrânii care nu se văd doar bătrâni, cei care ştiu să se joace cu un copil, care se bucură când văd doi tineri de mână, care trăiesc într-o lume care nu este despărţită de a noastră.

Să ne întărească Dumnezeu să nu devenim nişte bătrâni lipsiţi de unirea cu El. ,,Cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele"

Aşteptările...

Am citit multe articole despre femei care au avut in viaţa lor experienţe diverse alături de bărbaţi. Ce să faci atunci când în viaţa ta ai fost căsătorită timp de 25 de ani, iar la un moment dat ai rămas văduvă? Atunci când ai nişte speanţe şi brusc realizezi că nu mai ai nimic, din diferite motive, trebuie să-ţi refaci tot orizontul de aşteptări.

Ştiu că Dumnezeu este mereu alături de mine si îmi ascultă rugăciunile. De fiecare dată EL oferă doar trei răspunsuri la fiecare rugăciune: ”Da” ”Nu încă” ”Am ceva mai bun pentru tine!”

Şi mai ştiu că aşteptările nu se formează de pe o zi pe alta, ci fac parte din bagajul psihologic pe care îl ducem cu noi zilnic.

În relaţiile mele de zi cu zi, aşteptările îmi orientează deciziile şi comportamentele faţă de ceilalţi şi faţă de mine însămi. Ele sunt parte din felul în care gândesc, încât uneori nici nu îmi dau seama că fac anumite lucruri. Uit astfel de adevărata mea valoare, de adevaratale mele nevoi şi dorinţe, concentrându-mă sa fiu ce vor alţii. Ar trebui să îmi opresc atenţia asupra modului în care acestea au apărut, de la cine au fost preluate şi cât de potrivite sunt cu prezentul meu.

Ştiu că cei care ne-au crescut au avut un rol crucial în formarea aşteptărilor mele. Una dintre nevoile fundamentale ale copilului care am fost era nevoia de a fi iubit de către cei care m-au îngrijit şi pe măsură ce am crescut, am înţeles că pentru a obţine această iubire trebuie să mă conformez aşteptărilor altora.

Iubirea sănătoasă îţi permite ţie, ca şi copil, să fii tu însuţi, să-ţi exprimi fără teamă emoţiile şi gândurile, să cunoşti limitele sănătoase, îţi dă încredere în forţele proprii şi îţi dă libertatea de a decide ce ţi se potriveşte şi ce nu.

În copilărie, iubirea condiţionată îţi transmite că nu eşti suficient de bun, de ordonat şi drept urmare vei face tot posibilul să te adaptezi la cerinţele adulţilor, interpretând diverse roluri. Copil fiind, vei aştepta să creşti şi vei continua să împlineşti aşteptările pozitive sau negative ale celor cu care interactionezi, fiind convins că numai aşa vei obţine ce îţi doreşti, vei avea succes sau îţi va fi recunoscută valoarea, fără a mai verifica în prezent dacă aşa te simţi confortabil cu tine însuţi. Mai mult, inconştient vei oferi o iubire condiţionată celorlalţi, acceptându-i doar dacă vor reacţiona cum crezi tu că-i bine.

Aşadar, aşteptările noastre au la baza credinţe adânc înrădăcinate legate de felul în care am fost trataţi de către cei din jurul nostru, de cât de mult sau de puţin s-a cerut de la noi de-a lungul timpului, de cât de aspru am fost criticaţi sau pedepsiţi atunci când am greşit, de cât de mult ni s-a permis să fim noi însine. Este important să identificăm aceste credinţe pentru că ele ne crează realitatea.

Aşteptările ne sunt comunicate în diverse moduri: prin cuvinte, prin gesturi, prin priviri, tonalitatea sau ritmul vocii. Reacţiile noastre la ele sunt diferite (de accceptare, respingere, contestare, înţelegere, etc) şi dacă vin din partea oamenilor importanţi pentru noi (părinţi, rude, profesori, prieteni apropiaţi, parteneri de cuplu etc) ajungem treptat să le interiorizăm, iar impactul lor asupra noastră se păstrează chiar şi dacă persoanele respective nu mai fac parte din prezent.

Vreau să te uit...

   Sunt suparată pe ochii mei, care mai doresc, încă să te vadă... Dă-mi înpoi inima mea, care bate cu putere, de fiecare dată când aude numele tău. Vreau să te uit şi, cu timpul voi reuşi. Nu îţi mai fă iluzii, nu mai există femeia aceea care, când pocneai din degete, se învârtea în jurul tău. Ai crezut că voi fi lângă tine, indiferent de ce vei face. Te-ai înşelat amarnic! Cu toate că sufletul meu plânge, iar eu sunt tot o rană, mă voi recupera, apăsând cu furie pe rănile ce mi le-ai făcut. În ochii mei nu mai există nimic valoros, ce ai putea să mai îmi oferi. Acum, chiar de-ai mai vrea tu, eu, nici măcar nu mai am timp de pierdut cu tine. Sincer! Cine eşti tu şi cum ţi-ai permis să-ţi baţi joc de sufletul meu bun? A, ştiu cine eşti – cineva care a făcut toate alegerile în favoarea sa. Nu a mai rămas nimic de spus. Eu te condamn pentru totdeauna la ceea ce meriţi. De azi încolo, să nu mai baţi la uşa mea! Nu vreau să mă mai deranjezi, pentru că nu există decât ,,întuneric” în ,,dragostea ta”. Nu poţi să intri în viaţa mea şi să ieşi, după bunul plac. Nu vreau să mai fac compromisuri. Asta înseamnă să mor puţin câte puţin, înseamnă să fiu condamnată pe veci la irevocabile tristeţi şi însingurări fără apel. Nu îţi voi mai permite niciodată să mă ai.
NU MERIŢI DRAGOSTEA MEA... NU MĂ MERIŢI! 
   Unii mută munţii din loc pentru alţii, iar tu trăieşti într-o valiză...

   Pot găsi o mulţime de motive ca să îmi pun din nou ordine în viaţă. Ştiu că Dumnezeu va fi lângă mine şi de data asta şi mă va ajuta să revin pe linia de plutire. El mă iubeşte şi o să îmi îndrume paşii spre ţărmuri liniştite.

   Poate că trec printr-o perioadă dificilă, dar mai ştiu că Dumnezeu mă binecuvântează în moduri pe care nu mi le pot încă imagina.

Visul din noaptea de vineri spre sambata

Era o zi de sâmbătă, iar noi doi eram puşi la patru ace şi ne aflam într-un restaurant elegant din oraşul în care am copilărit.
,,Născut în Gemeni, ai ceva din Hermes Trismegistul - eşti neîntrecut în înşelăciuni. Acestea sunt calităţile tale native, eşti născut să fii astfel şi nu ştiu dacă gena sau zodia în care te-ai născut te-a făcut aşa. Cu aceste calităţi aveai toate şansele să ajungi un mare politician, dar tu nu ai avut niciodată astfel de ambiţii. Cel mai bine te-ai simţit în cercul tău de prieteni, la restautant.
A fost o vreme când adunai în jurul tău o duzină de gură cască. Nu ştiu ce a fost în capul tău când ai hotărât ca pe 2012 sa nu pui nici un pic de alcool pe limbă”... spune un vechi prieten de breaslă - ,,Viorel”, apropiindu-se de masa noastră. „Am simţit nevoia să mai schimb auditoriul - îmi spui tu, zâmbind.
„Băi, Puiule, - mai zice prietenul tău (care între timp se aşezase la masa noastră fără a cere permisiunea), zeama asta de struguri dezleagă nu doar limba, ci mai ales mintea… Se spune că vinul roşu ar conţine cea mai mare cantitate de omega trei”.
,,Aiurea! - zici tu, făcându-mi cu ochiul. Asta spun oenologii ăştia de doi bani, eu îţi spun sincer, deoarece l-am testat de-atâtea ori, cum l-a testat pe vremuri celebrul Păstorel. Vinul acesta conţine cea mai mare cantitate de spirit. Aş fi în stare să-ţi spun bancuri până la ziuă, dar de data asta voi face dragoste toată noaptea cu frumoasa doamnă de lângă mine”... spui tu, făcându-mi cu ochiul. Mi se roşesc obrajii... mai, mai să îmi ia foc. Mă ţii de mână şi îţi apropii buzele calde de obrajii mei şi mi-i săruţi, iar cel de lângă noi se simte stânjenit.
,, Sper că nu v-am deranjat, aşezându-mă la masa dv.” - spune zâmbind prietenul tău şi se uită spre mine. Eu pun capul în pământ şi te strâng de mână.
,,Văd că ai suficientă omega trei - uitându-se la sticla de pe masă - aşa că am zis să-ţi ţin companie ca în vremurile vechi” - adaugă prietenul tău.
,,Dragul meu, sticla cu vin roşu şi cea cu vin alb îţi stau la dispoziţie...
„Puiule, mă uit când la cea cu vin roşu, când la cea cu vin alb, că nu ştiu care-i mai bun… Sunt într-o companie atât de savuroasă”...
„Prietene, cel roşu conţine mai multă omega trei…” - îi spui tu, ciocnind paharul tău de al lui şi de al meu”
,, I-am spus nevestei mele că atunci când am să mor, să-mi pună în sicriu o sticlă de vin… Că dacă mi s-o face sete… sau mai bine îl cinstesc pe Sf. Petru, poate mă repartizează în rai… ” - şi prietenul tău începe să râdă în hohote. Orchestra începe să cânte un tangou, iar tu faci o reverenţă în faţa mea şi, sărutându-mi mâna, mă inviţi la dans. Când ne-am întors la masă, prietenul tău nu mai era, iar eu m -am trezit. M-am uitat la ceas: era ora 3,20 (noaptea). M-am întors pe partea cealaltă şi am adormit imediat. Nu mai ştiu dacă am mai visat ceva până la ziuă, dar când m-am trezit, era ora 9. Mi-am pus buzele pe dosul palmei mele şi am simţit mirosul tău. Sărutarea rămăsese ca o pecete acolo.
De atâtea ori buzele tale s-au oprit deasupra inimii mele în alint, de atâtea ori ochii tăi mi-au desenat pe piele poeme. Am păşit unul în celălalt, tulburând secunde infinite, când parfumul trupului meu te învăluia, când palmele tale îmi cuprindeau emoţiile, când sărutările noastre se topeau într-un lung suspin… 
Mă întrebi: ,,De ce sunt tristă uneori?” În sufletul meu plouă cu întrebări, aşa cum plouă afară... Curcubeul, atât de mult aşteptat de alţii, pentru mine nu are culoare, dacă tu nu eşti în preajma mea. Dragul meu, aştept răsfrângerea luminii ochilor tăi tăcuţi să îmi scalde trupul în curcubeie... Parcă te-aud spunându-mi: ,,Aşteaptă... ai răbdare, că toate se vor rezolva şa cum ne dorim noi, iar aceste nopţi reci vor lua sfârşit!”
Tresar din somn... Mă agăţ cu disperarea celui care stă să cadă într-o prăpastie, de ultima amintire cu tine. Simt că nu am aer şi deschid uşa de la balcon pentru a pătrunde aer curat în cameră. Mă uit pe stradă şi e pustie ca şi în casa, pentru că tu nu eşti, iar patul e mereu rece.
Plouă melancolic şi târziu, iar mie îmi e dor de tine... iar ploaia asta e atât de rece, de parcă mi-ar citi în suflet.
Cum o să treci prin iarnă, fără căldura trupului meu?
Se duc anii... trec prin noi cu tandreţea unui tren personal, printr-o gară cu flori de nu mă uita. Ne trec anii... rămâne doar amintirea celor care am fost... Am asfinţit demult şi în locul inimii; trandafirul galben pe care mi l-ai oferit într-o seară, s-a ofilit, dar va prinde rădăcini şi se va deschide numai sub atingerea ta.
Camera unde-am dormit noi e goală fără tine, doar parfumul trupului tău mai persistă în amintirea pe care o strâng acum în pumn...
Viaţa mea îşi defineşte existenţa în linia adânc sculptată din palma ta. În lipsa ta, strâng uşor ochii şi durerea pătrunde prin toate arterele trupului meu.
Mi-ai deschis pieptul, ai luat inima în palme şi ai frânt-o. Uneori doar iubirea nu este de ajuns nu-i aşa? Mâine am să adun toate clipele în care te-am iubit
şi am să le transform în eternităţi. Visele noastre se întâlnesc, se plimbă pe alei, ţinându-se de mână, povestind unul altuia despre neputinţa de a deveni realităţi... Strâng dureros timpul rămas...
Plouă monoton şi absurd, iar crengile se frâng sub lacrimile ploii.
Nu ştiu pe unde rătăcesc paşii tăi şi nici câtă durere porţi în suflet, însă, dacă îmi vei da voie, iţi voi obloji eu sufletul cu iubirea mea şi ţi-l voi vindeca.
Ţi-ai dăltuit o antarctică în suflet, în lipsa mea, deşi ştiu că inima ta, sahară fierbinte şi însetată, îşi întinde tot mai mult nisipurile sub paşii mei… Când ai plecat de lângă mine, ai lăsat amprente... Palma ta îmi ştie forma coapsei, gura ştie gustul trupului meu, răsfrângere şi arcuire lângă tâmpla fierbinte a sufletului tău frământat şi flămând! Trupul meu mult prea plin de tine, palma ta niciodată de mine îndeajuns, pleoapele tresar, iar de sub ele curg mărgăritare... Frângem timpul în pumni, datorită depărtării... Lăsăm să ni se adune între gene tristeţile anilor pierduţi... pustiu stingher tăcut... Lipsa ta e ca un cui ce se răsuceşte în creier şi sparge tâmpla, eliberându-se din captivitatea durerilor îndelungate.
De câţi umeri avem nevoie pentru propriile cruci? Câte înfrângeri trebuie să cernem pentru o singură victorie? Ce forţă nevăzută îmi răsuceşte cuţitul iar şi iar... Inima îmi scrâşneşte prinsă ca într-o menghină... Seară de seară pătrunzi în visele mele fără să te rog, palmele tale îmi strân g sălbatic umerii, trupul îmi tremură scuturat de fiori... Nu mă pot trezi deşi te aud strigând: ,,E doar un vis, iubito!” Vis durut, tulbure, amar... Miroşi a file de carte îngălbenite de timp şi a tăcere... Glezna mea s-a rătăcit în cuibul palmei tale, pe coapse au început să-mi înflorească orhidee, în spatele privirilor cultivi voluptăţi, ridici temple, sfinţeşti altare... eşti ca un magnet, electrizezi totul în jur. Mă iubeşti brutal, disperat şi nesătul, de parcă lumea s-ar sfârşi odată cu zorii. Pui mâna pe umărul meu umed, tremurând de dor şi aşteptare în bătaia lunii şi îţi înfigi dinţii în carnea mea albă, o dată şi încă o dată... Durerea de-o clipă îmi infioară carnea, genunchii ni se ating, tresar sub surâsul palmei tale... Luna scaldă camera în lumină, noi, goi, lucind răcoros sub razele ei palide... Îmi usuci trupul cu buzele şi-n suflet îmi foşneşte o pădure de întrebări... Fericită că te am măcar în vis atunci când eşti departe, palma ta încă se mai rotunjeşte fugar în jurul coapsei mele, mai frământă dulce şi tandru un sân curios. Adorm în fiecare seară aşteptând să te găsesc lângă mine... E târziu... asfinţeşte-mă! Doctorul mi-a prescris sedative. Nu sunt bolnavă decât de iubire...
Cu dragose, eu... a ta şi numai a ta!  

Când inima te doare

De s-or stârnit furtuni pe marea vieţii tale
Şi furioase valuri stau gata să te-nnece...
Nu te lăsa deloc cuprins de-ngrijorare,
...Ci, roagă-te-n credinţă, până furtuna trece.

Când inima te doare şi nimeni nu-nţelege,
Iar cei de lângă tine îşi văd de ale lor...
Genunchii tăi şi fruntea, în rugă să se plece,
Şi-n Tatăl tău din ceruri, rămâi încrezător.

Să nu uiţi niciodată, că El este Iubire,
Că dincolo de nori... e ţara stelelor,
Necazul de te-ndoaie, sub crunta-i nimicire,
Te-nnalţă fără teamă... Nu te opri din zbor!

Blestematele destine...

S-au zdruncinat ferestrele spre cer
Când s-au închis cărările spre tine!
Cu rânjetul tristeţii efemer
Scrâşnind din blestematele destine.

La porţile surâsului din vis
Lacăte grele stau, călăi aşteaptă
Să strângă visele ce mi-ai promis.
Şi ce mai urlă rătăcita şoaptă...

Visele toate strânse-n palma mea
Vor fi-mplinite, iubite, de noi, oare?
Se schimbă oamenii, s-a schimbat lumea...
Astăzi, plecarea ta de-ai şti ce doare!

Am să convoc şi ura şi iubirea
La praznicul sentinţei de apoi.
Arunc în Univers dezamăgirea
Că unu şi cu unu nu fac doi…

De ce???...

De ce te uiţi la mine cu ochi întrebători,
De ce te tot agiţi, din noapte până-n zori...
De ce îţi este teamă... de ce te îndoieşti
Când inima îţi spune că nu ai să greşești?

Eu te aştept cu drag, ca-n anii ce-au trecut,
Drumul de unul singur e greu de străbătut...
Te aştept să vii mâine. Vreau să crezi cu tărie:
Că lângă mine-i viaţa plină de bucurie!

Şi de nu vei veni, inima îţi va plânge
Blestemele şi teama, din urmă te-or ajunge
Eu te aştept în gară. Hai, prinde-mă de mână...
Gura lumii tăcea-va... Noi fi-vom împreună!

20 de ani fără tine...

Scriu în acest blog, iar şi iar... Uneori, nici nu mai ştiu de ce fac asta, dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine, sau din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi, cărora, tu le-ai întors spatele - copiii mei, copiii noştri! Nu te-ai întrebat, ce vor face ei fără tine, cine îi va ajuta în viaţă?
Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Soarele răsărea pentru mine, când îmi erai alături. De când nu te mai am, a apus. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ, odată cu tine. Zi şi noapte m-am întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?" În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut. Doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci.. Ţi s-a pus un val negru pe ochi şi ai clacat. De ce nu ai mai aruncat o ultimă privire înapoi să vezi ce laşi în urma ta? De ce nu te-ai gândit la copiii tăi? În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac, este să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.
Am dus această căsnicie 25 de ani, dar, până la urmă s-a dovedit că nu am fost suficient de puternică, încât să te păstrez lângă mine toată viaţa, omul meu drag. Îmi pare atât de rău!!! Am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia în ochii mei. Am făcut tot ce am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai şti cât îmi lipseşti... Am acceptat totul de la destin, numai cum mi te-a furat nu pot să accept şi nici să uit. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete le aud şi astăzi şi îmi îneacă inima. Am avut o familie minunată şi, tocmai când îmi crescuseră ,,aripile", tu ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti că, cei care vor avea cel mai mult de suferit vor fi copiii noştri  Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, ci a fost mereu alături de noi. În nopţile reci mă înveleam cu râsul fiilor mei, ei mi-au oblojit rănile sufletului. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.
Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat foarte târziu după pierderea ta. Am trăit clipe de coşmar, am făcut multe greşeli după plecarea ta. Aş fi vrut să fiu imaculată, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea. Însă am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât mi-a stat în putere. Am fost si soacră mare. Doamne, ce am mai plâns la nunta fiului meu cel mare!!! Nu am mâmcat, nu am băut nici apă, deoarece nu am avut niciun ban să dau la nunta lui. Nimeni nu ştia cum se zbate sufletul meu, că nu eşti alături de fiul tău să-i faci fală. Spuneai că îţi iubeşti copiii, iar despre mine ziceai ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!" Şi, totuişi... ai plecat şi ne-ai lăsat. Cum te-oi fi îndurat? Ai ştiut, oare, atunci când ai plecat, că vei lua cu tine, lumina soarelui, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă! Tu ai fost copacul din care îmi luam seva, energia vieţii ni-o luam din ramurile care izvorau din trunchiul tău. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu va putea pătrunde niciun alt bărbat. De când ai plecat, m-am afundat în poezii şi proză, căutând cuvintele care pot fi explicate în cărţi. Credeam că voi muri din dragoste pentru tine. Plângeam toată ziu - şi acasă şi la servicu. Ajunsesem o umbră pe pământ. Toate pietrele din oraş erau plânse de mine. Inima mea era ruptă în mii de bucăţi. Rânile sunt încă adânci, foarte adânci. Încă mai sângerează şi nimic nu poate umple golurile lăsate. Sufletul îmi e atât de obosit, încât nu maicontează cum arăt, cum mă îmbrac...
Au fost zile, când viaţa mea era o sărbătoare alături de tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice.
Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd că ziua care nu răsare cu tine, e o zi întunecată. Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ nu ar putea să te separe de mine. Când îţi priveam ochii, parcă intram într-o pădure.
Când ne-am îmtâlmit prima dată, parcă s-a întâmplat ceva în sufletul meu... Mă priveai cu atâta candoare şi din clipa aceea mi-am pus viaţa la picioarele tale. Mi-am dorit atât de mult să te mai văd, măcar odată şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea am ştiut că mi-ai fost hărăzit de soartă.
Păstrez totul despre tine în mintea mea, nu şterg nimic. Ţin totul strâns în mine, omul meu drag! Amintirile nu mor dacă sunt ascunse într-un colţ al inimii, ele mor când uiţi de ele. Dar tu nu vei fi uitat de noi, niciodată. Vei rămâne în inimile noastre ca o propoziţie terminată. Numele tău, numele ce-l port, este o coroană de sticlă pe capul meu.