Paşii mei fără tine nu mă poartă niciunde, timpul meu fără tine curge în amănunte. Ochii mei fără tine sunt privaţi de vedere, viaţa mea fără tine o eternă durere! Visul meu fără tine... fără de importanţă şi un mâine ce vine e lipsit de speranţă. Mintea mea fără tine goală, neconcentrată, lumea mea fără tine rece şi dezolantă. Sufletu-mi fără tine negru şi deprimat, zambetu-mi fără tine... un film prost regizat. Noaptea mea fără tine, e mereu deşuetă, eu mă simt fără tine tot mereu incompletă. Jumătate din tine ai uitat-o la mine, jumătate din mine pe vecie la tine. Aşa umblăm amândoi prin lume, iubite, doar cu inimile goale şi neîntregite. Eu fără tine simplificată cu doi, un tot putem forma doar fiind amândoi. Unul altuia-aparţinem prin legile nescrise, separaţi stăm la porţile fericirii închise. Fără tine iubirea nici un sens n-ar avea, fără tine să ştii nici nu pot respira... Fără tine rătăcesc, mă pierd, mă complic, fără tine prin viaţă sant un simplu... NIMIC.

sâmbătă, 21 februarie 2015

Nu există înălțimi de neatins!

Ceea ce trăiesc în lipsa ta, pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o aşteptare cenuşie şi nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineţii care începe odată cu primul telefon de la tineChiar şi apusurile par să aibă reflexele alburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară. Vârsta noastră e singura vârstă înfumurată a vieţii, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăţi. Pentru cei de vârsta noastră, totul trebuie trăit la maxim, trăit cu intensitate, deoarece drumul nostru este înainte, până la 120 de ani! Parcă aşa spuneai...
Port în suflet aşteptări și năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de puternice, într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru mine decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară, ţi-am ieşit înainte cu un gemantan plin de speranţe şi vise.
Am văzut în tine un om cu sufletul bun, omenos, tandru, care ar fi vrut mereu să zâmbească, dar viaţa nu ţi-a oferit întotdeauna această oportunitate. Dar, privindu-te în ochi, am văzut un bărbat ca toţi ceilalţi,, un bărbat care nu prea ştie ce-i respectul.
Paşaportul vieţii este respectul faţă de persoana de lângă tine. E şperaclul universal al tuturor căilor în care îţi poţi face un renume, în care eşti calatogat ca OM.


Speram să fim împreună într-un viitor apropiat... „Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”(Giovanni Papini)

Pe drumuri, separat...



Te-am invocat în noaptea asta mută,
Să îmi răspunzi la întrebarea… vrută,
Ce simţi şi ce gândeşti când dorul vine
Şi te ineacă-n lacrimi şi suspine?

M-am pus în locul tău pentru o clipă,
Şi m-am zbătut cu-o singură aripă,
E greu să-nnozi eşarfa ruptă-n patru
Să fii eroul piesei ’n amfiteatru…

M-am revăzut la braţul tău…divină…
Copilă inocentă, fără vină,
Ce te iubea nebună şi trufaşă
Într-un context care murea…din faşă

Şi te privesc… şi mă privesc …în clipe
Ce-au însemnat mai mult decât… risipe…
Suntem cărunţi, cu gândurile goale,
Pe drumuri, separat mergând…agale…


Ocean de vise e cerul...

Ocean de vise e cerul cu al său albastru sticlos. Dar ce se vede în zare? Sunt nori mari, plumburii ce zoresc spre noi. În stânga, o armată de nori negri amenință cu atacul. O pungă roșie de plastic zboară lin, alunecând încet spre pământ. Vântul devine astfel un personaj important în poveste. El suflă curenți de aer, zbiară când se lovește de suprafața aspră a blocurilor, biciuiește pomii, iar frunzele lor plăpânde sunt spulberate în toate direcțiile.
Punga de plastic încă dansează în mare albastră. În dreapta, norii fioroși acoperă doar porțiunea inferioară a cerului, îmbrățișând cu a lor mantie crestele întunecate, asemeni unui al doilea rând de munți. Trei avioane care zboară în direcții diferite se lovesc de suprafețele compacte de gri.
Treptat, totul se întunecă. Rămân totuși nuanțe roșiatice de foc, amestecate cu cenușiu. Întreg peisajul pare desenat de un pictor ce a încurcat culorile înadins ca să producă fiori de tristețe. Linii orizontale de nori, asemeni unor nave de mare tonaj, se mișcă în voia vântului.
Afară, totul e rece și înspăimântător. Cerul nu mai acoperă călduros zarea, ci sugrumă cu magia sa neagră. Vântul, prizonier înlănțuit de natură, se luptă cu mediul din care face parte. Nu se mai vede acea pungă de plastic roșie – a fost înghițită de necunoscut. În casă, focul din șemineu arde mocnit luminând cu dulceață încăperea. Simțind chemarea, copilul închide genele plăpânde și se lasă furat într-o altă lume. Ocean de vise e cerul…
Noaptea a îmbrățișat pământul cu al său văl de întuneric. E rece și înfiorătoare. Beculețele ornate pe geamurile oamenilor sclipesc atât de tare, iar dansul lor de lumină vrea să inducă atmosfera de sărbătoare. Artificialitatea culorilor și alternanța lor pe secunde le fac atât de deosebite de razele triumfătoare ale soarelui de peste zi.
Pustiu și sumbru. Fiorul lunii Decembrie este simțit mai ales de pomi, care sunt încremeniți în loc, asemeni unor stane de piatră. Adierea unui vânt nu i-ar mai legăna în vis, așa cum se întâmpla în vară, ci biciul rece al temperaturii nu ar face decât să-i îndolieze și mai mult.
Cerul e întunecat, însă lipsit de nori aducători de ninsoare. Bolta liniștită e marea abisală în care îngerii acum se scaldă. Într-un colț apare Luna, învăluită de o ceață luminoasă. De la o așa distanță, astrul celest nu pare decât o minge aruncată în zare de un copil mânios. Cu cât e privită mai mult, cu atât dă senzația unei căderi iminente și îngrozitoare.
Cu toate astea, rămâne fermă pe poziții, parcă încrucișându-și brațele imaginare peste piept în semn de opunere.Este o noapte rece. Beculețele sticlesc neobosite în geamuri, consumând curent fără motiv. Risipesc energie și astfel sunt mai șterse decât ștergătorul de pantofi. Asta pentru că nu e nimeni care să le admire, decât un câine liniștit, ce s-a oprit cu o ureche ridicată la auzul unui zgomot ce venea din depărtare. Dar fuge și el încotro apucă.
Blocuri, mașini, ferestre cu becuri luminând, leagăne și bănci. Dar ce valoare au toate astea fără oameni? Un peisaj plin de viață prin obiectele ce-i stau mărturie, dar lipsit de viețuitoare, prin absență de sentimente omenești.

În ciuda acestora, noaptea îmbrățișează cald pruncul ce doarme în pătură, dezmierdîndu-l visătoarea şi devine sfetnic loial celui neliniștit de gânduri.

Sunt o sentimentală!

Este mai bine sa lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor.”(Mahatma Gandhi)



E o liniște de noapte. O noapte tăcută fără grai.
Din adâncul întunecat al norilor se zărește mândră Luna, ce refuză cu îndârjire să se arate în întregime, pentru că, înțeleaptă cum e, conștientizează, pe bună dreptate, pericolul iminent. Ar orbi inimile tinerilor cu atâta frumusețe, ar aprinde pasiuni ce nicio mare nu le poate stinge și, cel mai important, ar face să se nască iubiri în taină, le-ar sta la căpătâi sufletelor uscate de amărăciune și ar veghea în tihnă la recuperarea lor.
O ploaie torenţială răpăie afară. Cerul se golește treptat – mai întâi, stropi mici, pentru ca mai apoi, aceștia să fie înlocuiți și luați prizonieri de alții mai mari, strălucitori ca și cristalele ochilor i..
Cândva, în vremuri de mult uitate, se auzea melodios glasul greierilor, care concertau odată cu lăsarea întunericului. Cântul lor, nu lipsit de rost, ca oricare altul de pe pământ, îndemna la visare. Asfințitul, cu jocul său de lumini multicolore, ca un vulcan aprins, era pictat pe peretele conștiinței lor cu cele mai fine pensule cu putință, iar ei – nobilii greieri – preamăreau această imagine solemnă a soarelui și nu conteneau să laude, care mai de care mai îndârjiți. Astfel, Beethoven era mândru în fiecare seară că avea învățăcei atât de pricepuți cum erau greierii de atunci.
În ziua de azi, cântul lor plin de armonie nu-și mai are loc printre oameni, pentru că cine mai are urechi să-l audă și inimă să-l priceapă? Oare cine-și îngăduie să respire prospețimea unei ploi bogată de însemnătate sau să se lase intimidat de mrejele iubirii pricinuite de Lună? Într-adevăr, e o certitudine că ziua s-a lăsat cu frământări, iar noaptea doar cheamă negreșit la somn.
Poate că cerul nu se limitează la cât îl putem cuprinde cu ochii. E infinit mai luminos ziua și misterios noaptea, cum, de altfel, nici zâmbetul nu te lovește doar în secunda în care îl admiri... Rămâne și el, pentru că, la răsăritul soarelui, cineva trebuie să și zâmbească...
Dimineața totul e liniștit, natura începe treptat să revină la viață, asemeni unui foc mocnit și lăsat de izbeliște. Soarele e incredibil de strălucitor și te orbește dacă te uiți la el. De atâta frumusețe poți să rămâi fără vedere, să-ți bei mințile sau chiar să te îneci într-un ocean de sentimente puternice.
Un vânt proaspăt de primăvară adie dinspre vest, iar părul meu blond se unduiește în bătaia lui, ca un vapor pe valurile mării înspumate. O lacrimă mi se prelinge imperceptibil pe obrazul palid, dar gândurile-mi zboară departe, către alte zări, acolo unde trăieşti tu. Cu mâna stângă  sprijin de scoarța unui copac bătrân, în timp ce cu mâna dreaptă ating din când în când albul rochiei mele de culoarea cerului. E liniște afară. Verdele frunzelor începe să se lumineze odată cu răsăritul, până ajunge la forma lui pură și perfectă. Nostalgic, stau cu coatele rezemată de pervazul ferestrei și privesc cum natura freamătă de viaţăMă cuprinde un somn! Mă uit la ceas - este deja ora 14. Mă prăbuşesc în pat şi adorm imediat. Ascunzându-ţi zâmbetul în spatele unui buchet de flori, chicotești și te uiţi la mineÎmi pui buchetul în brațe, apoi mă mângâie încet pe părul moale, auriu. „Va fi bine, îţi promit. Într-un final, totul va fi bine!...” - spui tu şi mă trezesc brusc. Mă uit în jurul meu şi mă întreb: ,,Când am avut timp să visez?”
Mă aşez la birou şi mă apuc să-ţi scriu, dar cu teama să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-aş deschide iar sufletul, dar impactul cu ceea ce gânseşti tu ar fi mult prea puternic. Aş putea avea încredere în oameni, dar sunt zilnic dezamăgită. Aş plânge, dar nu vreau să mă vezi lamentându-mă. Aş putea fi liberă, dar nu pot fugi nicăieri de dragostea pe care ţi-o port. Mă simt încătuşată de ea, la fel cum mă simt încătuşată de cei patru pereţi între care îmi duc zilele. Aş putea să nu mă mai complexez, să nu mai analizez viaţa asta şi nici relaţia noastră, ştiind bine cine eşti şi cine sunt eu – tu, un bărbat căsătorit, eu... un episod ca multe altele din viaţa ta. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de momentele unice din viaţa mea, dar timpul nu-l poţi da înapoi. Ce-i făcut, rămâne făcut! Aş vrea să renunţ, să nu mai continui lupta cu ,,morile de vânt”, dar nu sunt în stare. Nici în viaţă nu m-am dat în lături de la greutăţile vieţii, ci mereu le-am înfruntat şi-am câştigat.Aş vrea să dau vina pe cineva, dar asta ar însemna să nu mai fiu eu. Aş vrea să fiu un om normal, dar... până la urmă, normal e ceea ce vrem noi să fie.
Nopţile fără tine sunt reci şi lungi, dar ceea ce am simţit şi am trăit alături de tine, nimeni, niciodată nu mă va face să regret. Însă nu mă pot descurca cu relaţia la distanţă (RDS).
Dacă stau să mă gândesc, am fost tot timpul conştientă că nu te vei despărţi de soţia ta! Privind înapoi, cred că merit mai mult decât resturi...
Poate vei spune că am o fire poetică și asta
pentru că-mi trăiesc viața în nostalgie sau uneori cu zbucium sufletesc. Explicația nu o pot găsi decât în faptul că sunt prea sentimentală şi îmi place să trăiesc intens. Ca o compasiune pe care o primim din partea vieţii avem dreptul doar la amintiri.
Așadar, ne vedem mereu în fața faptului împlinit, cu ochii ațintiți pe clepsidra în care timpul nu are răgaz și al cărei nisip se scurge fără milă, fără încetare.
Am terminat de citit cartea „La răscruce de vânturi”, de Emily Bronte, o carte cu o poveste extraordinar de frumoasă, de care m-am îndrăgostit imediat. Știu că este o capodoperă pentru că a căpătat un loc însemnat în conștiința mea, la care, uneori, gândurile mele se duc nostalgice în trecut. Ce nu știam atunci este că această carte va căpăta o valență simbolică pentru mine și că, de multe ori în viaţă ne aflăm la „răscruce de drumuri”. Omul, ce ființă răvășită de contradicții!