Când inima te doare

De s-or stârnit furtuni pe marea vieţii tale
Şi furioase valuri stau gata să te-nnece...
Nu te lăsa deloc cuprins de-ngrijorare,
...Ci, roagă-te-n credinţă, până furtuna trece.

Când inima te doare şi nimeni nu-nţelege,
Iar cei de lângă tine îşi văd de ale lor...
Genunchii tăi şi fruntea, în rugă să se plece,
Şi-n Tatăl tău din ceruri, rămâi încrezător.

Să nu uiţi niciodată, că El este Iubire,
Că dincolo de nori... e ţara stelelor,
Necazul de te-ndoaie, sub crunta-i nimicire,
Te-nnalţă fără teamă... Nu te opri din zbor!

Blestematele destine...

S-au zdruncinat ferestrele spre cer
Când s-au închis cărările spre tine!
Cu rânjetul tristeţii efemer
Scrâşnind din blestematele destine.

La porţile surâsului din vis
Lacăte grele stau, călăi aşteaptă
Să strângă visele ce mi-ai promis.
Şi ce mai urlă rătăcita şoaptă...

Visele toate strânse-n palma mea
Vor fi-mplinite, iubite, de noi, oare?
Se schimbă oamenii, s-a schimbat lumea...
Astăzi, plecarea ta de-ai şti ce doare!

Am să convoc şi ura şi iubirea
La praznicul sentinţei de apoi.
Arunc în Univers dezamăgirea
Că unu şi cu unu nu fac doi…

De ce???...

De ce te uiţi la mine cu ochi întrebători,
De ce te tot agiţi, din noapte până-n zori...
De ce îţi este teamă... de ce te îndoieşti
Când inima îţi spune că nu ai să greşești?

Eu te aştept cu drag, ca-n anii ce-au trecut,
Drumul de unul singur e greu de străbătut...
Te aştept să vii mâine. Vreau să crezi cu tărie:
Că lângă mine-i viaţa plină de bucurie!

Şi de nu vei veni, inima îţi va plânge
Blestemele şi teama, din urmă te-or ajunge
Eu te aştept în gară. Hai, prinde-mă de mână...
Gura lumii tăcea-va... Noi fi-vom împreună!

20 de ani fără tine...

Scriu în acest blog, iar şi iar... Uneori, nici nu mai ştiu de ce fac asta, dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine, sau din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi, cărora, tu le-ai întors spatele - copiii mei, copiii noştri! Nu te-ai întrebat, ce vor face ei fără tine, cine îi va ajuta în viaţă?
Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Soarele răsărea pentru mine, când îmi erai alături. De când nu te mai am, a apus. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ, odată cu tine. Zi şi noapte m-am întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?" În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut. Doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci.. Ţi s-a pus un val negru pe ochi şi ai clacat. De ce nu ai mai aruncat o ultimă privire înapoi să vezi ce laşi în urma ta? De ce nu te-ai gândit la copiii tăi? În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac, este să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.
Am dus această căsnicie 25 de ani, dar, până la urmă s-a dovedit că nu am fost suficient de puternică, încât să te păstrez lângă mine toată viaţa, omul meu drag. Îmi pare atât de rău!!! Am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia în ochii mei. Am făcut tot ce am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai şti cât îmi lipseşti... Am acceptat totul de la destin, numai cum mi te-a furat nu pot să accept şi nici să uit. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete le aud şi astăzi şi îmi îneacă inima. Am avut o familie minunată şi, tocmai când îmi crescuseră ,,aripile", tu ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti că, cei care vor avea cel mai mult de suferit vor fi copiii noştri  Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, ci a fost mereu alături de noi. În nopţile reci mă înveleam cu râsul fiilor mei, ei mi-au oblojit rănile sufletului. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.
Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat foarte târziu după pierderea ta. Am trăit clipe de coşmar, am făcut multe greşeli după plecarea ta. Aş fi vrut să fiu imaculată, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea. Însă am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât mi-a stat în putere. Am fost si soacră mare. Doamne, ce am mai plâns la nunta fiului meu cel mare!!! Nu am mâmcat, nu am băut nici apă, deoarece nu am avut niciun ban să dau la nunta lui. Nimeni nu ştia cum se zbate sufletul meu, că nu eşti alături de fiul tău să-i faci fală. Spuneai că îţi iubeşti copiii, iar despre mine ziceai ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!" Şi, totuişi... ai plecat şi ne-ai lăsat. Cum te-oi fi îndurat? Ai ştiut, oare, atunci când ai plecat, că vei lua cu tine, lumina soarelui, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă! Tu ai fost copacul din care îmi luam seva, energia vieţii ni-o luam din ramurile care izvorau din trunchiul tău. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu va putea pătrunde niciun alt bărbat. De când ai plecat, m-am afundat în poezii şi proză, căutând cuvintele care pot fi explicate în cărţi. Credeam că voi muri din dragoste pentru tine. Plângeam toată ziu - şi acasă şi la servicu. Ajunsesem o umbră pe pământ. Toate pietrele din oraş erau plânse de mine. Inima mea era ruptă în mii de bucăţi. Rânile sunt încă adânci, foarte adânci. Încă mai sângerează şi nimic nu poate umple golurile lăsate. Sufletul îmi e atât de obosit, încât nu maicontează cum arăt, cum mă îmbrac...
Au fost zile, când viaţa mea era o sărbătoare alături de tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice.
Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd că ziua care nu răsare cu tine, e o zi întunecată. Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ nu ar putea să te separe de mine. Când îţi priveam ochii, parcă intram într-o pădure.
Când ne-am îmtâlmit prima dată, parcă s-a întâmplat ceva în sufletul meu... Mă priveai cu atâta candoare şi din clipa aceea mi-am pus viaţa la picioarele tale. Mi-am dorit atât de mult să te mai văd, măcar odată şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea am ştiut că mi-ai fost hărăzit de soartă.
Păstrez totul despre tine în mintea mea, nu şterg nimic. Ţin totul strâns în mine, omul meu drag! Amintirile nu mor dacă sunt ascunse într-un colţ al inimii, ele mor când uiţi de ele. Dar tu nu vei fi uitat de noi, niciodată. Vei rămâne în inimile noastre ca o propoziţie terminată. Numele tău, numele ce-l port, este o coroană de sticlă pe capul meu.