Paşii mei fără tine nu mă poartă niciunde, timpul meu fără tine curge în amănunte. Ochii mei fără tine sunt privaţi de vedere, viaţa mea fără tine o eternă durere! Visul meu fără tine... fără de importanţă şi un mâine ce vine e lipsit de speranţă. Mintea mea fără tine goală, neconcentrată, lumea mea fără tine rece şi dezolantă. Sufletu-mi fără tine negru şi deprimat, zambetu-mi fără tine... un film prost regizat. Noaptea mea fără tine, e mereu deşuetă, eu mă simt fără tine tot mereu incompletă. Jumătate din tine ai uitat-o la mine, jumătate din mine pe vecie la tine. Aşa umblăm amândoi prin lume, iubite, doar cu inimile goale şi neîntregite. Eu fără tine simplificată cu doi, un tot putem forma doar fiind amândoi. Unul altuia-aparţinem prin legile nescrise, separaţi stăm la porţile fericirii închise. Fără tine iubirea nici un sens n-ar avea, fără tine să ştii nici nu pot respira... Fără tine rătăcesc, mă pierd, mă complic, fără tine prin viaţă sant un simplu... NIMIC.

luni, 5 iunie 2017

Când inima te doare

De s-or stârnit furtuni pe marea vieţii tale
Şi furioase valuri stau gata să te-nnece...
Nu te lăsa deloc cuprins de-ngrijorare,
...Ci, roagă-te-n credinţă, până furtuna trece.

Când inima te doare şi nimeni nu-nţelege,
Iar cei de lângă tine îşi văd de ale lor...
Genunchii tăi şi fruntea, în rugă să se plece,
Şi-n Tatăl tău din ceruri, rămâi încrezător.

Să nu uiţi niciodată, că El este Iubire,
Că dincolo de nori... e ţara stelelor,
Necazul de te-ndoaie, sub crunta-i nimicire,
Te-nnalţă fără teamă... Nu te opri din zbor!


Blestematele destine...


S-au zdruncinat ferestrele spre cer
Când s-au închis cărările spre tine!
Cu rânjetul tristeţii efemer
Scrâşnind din blestematele destine.

La porţile surâsului din vis
Lacăte grele stau, călăi aşteaptă
Să strângă visele ce mi-ai promis.
Şi ce mai urlă rătăcita şoaptă...

Visele toate strânse-n palma mea
Vor fi-mplinite, iubite, de noi, oare?
Se schimbă oamenii, s-a schimbat lumea...
Astăzi, plecarea ta de-ai şti
ce doare!



Am să convoc şi ura şi iubirea
La praznicul sentinţei de apoi.
Arunc în Univers dezamăgirea
Că unu şi cu unu nu fac doi…

De ce???...

De ce te uiţi la mine cu ochi întrebători,
De ce te tot agiţi, din noapte până-n zori...
De ce îţi este teamă... de ce te îndoieşti
Când inima îţi spune că nu ai să greşești?

Eu te aştept cu drag, ca-n anii ce-au trecut,
Drumul de unul singur e greu de străbătut...
Te aştept să vii mâine. Vreau să crezi cu tărie:
Că lângă mine-i viaţa plină de bucurie!


Şi de nu vei veni, inima îţi va plânge
Blestemele şi teama, din urmă te-or ajunge
Eu te aştept în gară. Hai, prinde-mă de mână...
Gura lumii tăcea-va... Noi fi-vom împreună!

20 de ani fără tine...

Scriu în acest blog, iar şi iar... Uneori, nici nu mai ştiu de ce fac asta, dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine, sau din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi, cărora, tu le-ai întors spatele - copiii mei, copiii noştri! Nu te-ai întrebat, ce vor face ei fără tine, cine îi va ajuta în viaţă?
Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Soarele răsărea pentru mine, când îmi erai alături. De când nu te mai am, a apus. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ, odată cu tine. Zi şi noapte m-am întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?" În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut. Doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci.. Ţi s-a pus un val negru pe ochi şi ai clacat. De ce nu ai mai aruncat o ultimă privire înapoi să vezi ce laşi în urma ta? De ce nu te-ai gândit la copiii tăi? În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac, este să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.
Am dus această căsnicie 25 de ani, dar, până la urmă s-a dovedit că nu am fost suficient de puternică, încât să te păstrez lângă mine toată viaţa, omul meu drag. Îmi pare atât de rău!!! Am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia în ochii mei. Am făcut tot ce am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai şti cât îmi lipseşti... Am acceptat totul de la destin, numai cum mi te-a furat nu pot să accept şi nici să uit. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete le aud şi astăzi şi îmi îneacă inima. Am avut o familie minunată şi, tocmai când îmi crescuseră ,,aripile", tu ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti că, cei care vor avea cel mai mult de suferit vor fi copiii noştri  Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, ci a fost mereu alături de noi. În nopţile reci mă înveleam cu râsul fiilor mei, ei mi-au oblojit rănile sufletului. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.
Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat foarte târziu după pierderea ta. Am trăit clipe de coşmar, am făcut multe greşeli după plecarea ta. Aş fi vrut să fiu imaculată, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea. Însă am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât mi-a stat în putere. Am fost si soacră mare. Doamne, ce am mai plâns la nunta fiului meu cel mare!!! Nu am mâmcat, nu am băut nici apă, deoarece nu am avut niciun ban să dau la nunta lui. Nimeni nu ştia cum se zbate sufletul meu, că nu eşti alături de fiul tău să-i faci fală. Spuneai că îţi iubeşti copiii, iar despre mine ziceai ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!" Şi, totuişi... ai plecat şi ne-ai lăsat. Cum te-oi fi îndurat? Ai ştiut, oare, atunci când ai plecat, că vei lua cu tine, lumina soarelui, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă! Tu ai fost copacul din care îmi luam seva, energia vieţii ni-o luam din ramurile care izvorau din trunchiul tău. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu va putea pătrunde niciun alt bărbat. De când ai plecat, m-am afundat în poezii şi proză, căutând cuvintele care pot fi explicate în cărţi. Credeam că voi muri din dragoste pentru tine. Plângeam toată ziu - şi acasă şi la servicu. Ajunsesem o umbră pe pământ. Toate pietrele din oraş erau plânse de mine. Inima mea era ruptă în mii de bucăţi. Rânile sunt încă adânci, foarte adânci. Încă mai sângerează şi nimic nu poate umple golurile lăsate. Sufletul îmi e atât de obosit, încât nu maicontează cum arăt, cum mă îmbrac...
Au fost zile, când viaţa mea era o sărbătoare alături de tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice.
Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd că ziua care nu răsare cu tine, e o zi întunecată. Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ nu ar putea să te separe de mine. Când îţi priveam ochii, parcă intram într-o pădure.
Când ne-am îmtâlmit prima dată, parcă s-a întâmplat ceva în sufletul meu... Mă priveai cu atâta candoare şi din clipa aceea mi-am pus viaţa la picioarele tale. Mi-am dorit atât de mult să te mai văd, măcar odată şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea am ştiut că mi-ai fost hărăzit de soartă.
Păstrez totul despre tine în mintea mea, nu şterg nimic. Ţin totul strâns în mine, omul meu drag! Amintirile nu mor dacă sunt ascunse într-un colţ al inimii, ele mor când uiţi de ele. Dar tu nu vei fi uitat de noi, niciodată. Vei rămâne în inimile noastre ca o propoziţie terminată. Numele tău, numele ce-l port, este o coroană de sticlă pe capul meu.

miercuri, 8 iulie 2015

Toată noaptea m-am zbuciumat în vis...

Am învăţat atâtea teorii despre firea omului, am citit atâtea cărţi, romane realiste, romantice, poliţiste psihologice, am ascultat atâtea poveşti, m-am pus de atâtea ori în locul celorlalţi, m-am regăsit printre atâtea personaje, printre atâtea roluri, am dat atâtea sfaturi, fără să mă opresc măcar pentru o clipă asupra mea, ca să mă întreb: ,,Ce-am făcut pentru mine, în viaţa asta?"
Maiorescu afirma că, atunci când omul se află în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele, direcţia finală o dă inima! M-am căutat mult, m-am pierdut de mine acum multe vieţi, am rătăcit prin pustiu, printre dune de nisip, toropită de soare, secată de puteri. Au fost zile când nu găseam niciun copac care să îmi ţină de umbră, au fost dăţi când se găsea câte un şarpe să îmi fie prieten, vrând să mă muşte într- un final, alteori m-am afundat în nisipurile mişcătoare, care păreau liniştite, însă, toate erau ca o gaură neagră, care abia aşteptau să mă înghită.
Au fost şi nori care m-au însoţit o bucată de drum, îmi ţineu de umbră, atunci când îmi era sete mă scăldau în lacrimi de cer, însă numai atât. Am început să îmi caut din nou prietenia în copaci, dar ştii, copacul nu te însoţeşte, la umbra lui faci doar un popas, el îşi deschide ramurile pentru tine, îţi mângâie trupul cu frunzele sale prăfuite, dar rămâne acolo. Şi aşa am decis să rămân singură. Am rătăcit pentru multe veacuri aşa... Am căzut de atâtea ori, am plâns, m-am ridicat şi am mers mai departe... până într-o zi, când am poposit la umbra unui copac tânăr, sănătos, care mi-a mângâiat părul şi mi-a promis că dacă îmi place să stau la umbra lui, mă va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresărit şi am început să plâng. A tresărit şi el şi m-a întrebat: ,,De ce plângi?” ,,Aş vrea să te iau cu mine şi să te sădesc în grădina mea!” - i-am spus. Dar el şi-a aplecat crengile până la pământ şi mi-a zis că nu am cum să-l scot din pământul în care este... Am plecat fără să mai spun nici un cuvânt, iar obrajii îmi erau plini de lacrimi. Am mers aşa o bucată de drum şi m-am întors, vrând să mai stau de vorba cu copacul meu, dar l-am zărit, măngâind cu crengile lui stufoase pe altcineva,  ţinând umbră altcuiva şi, deodată, un nor a început să cearnă lacrimi de cer. Eram dezamăgită, dezorientată, nu ştiam încotro să o apuc. Deşertul mi se părea infinit. Nicio direcţie nu avea sens... Nu ştiam de ce mă doare sufletul... Până la urmă, puteam oricând să caut un alt copac, însă niciunul nu mi se părea la fel de deosebit ca acesta, mângâierile lui, în lacrimi de rouă, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arăta altcuiva calea. Aş fi vrut să-i strig că-l iubesc, să-l implor să vină cu mine, îl vroiam înapoi, dar se depărta tot mai tare. Vlăguită, am căzut în nisip, nu mai puteam să mă ridic, soarele îmi ardea pielea, iar buzele mele uscate şi însetate doreau să fie mângâiate de câţiva stropi de ploaie.
Secată de puteri am închis ochii. Şi... toate astea mi se întâmplau în vis. Visam cum mă îmbrăţişez cu ploaia şi eram atât de fericităCând am deschis ochii, am simţit cum o umbră puternică îmi mângâie faţa. TU erai copacul meu din vis. Am încercat să scot câteva cuvinte, dar nu puteam să rostesc nici măcar o silabă. Copacul m-a îmbrăţişat cu crengile lui stufoase şi mi-a spus că soarta noastră era să urmăm acelaşi drum. Şi mi-a mai spus să nu uit că ,,fiecare frunză cade în felul ei, iar dacă în firea destinului ar fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus, deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am uitat la el cu tristeţe şi am dat să plec, dar de mine s-a apropiat o bătrână şi m-a rugat să stau puţin cu ea de vorbă. Ne-am aşezat amândouă jos şi, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stângă şi a început să se uite în palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de sufletul dumitale”... A dat să mai spună ceva, dar m-am ridicat şi am luat-o la fugă, fără să mă mai uit înapoi. Ploaia mă udase până la piele, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Inima îmi bătea cu putere şi M-AM TREZIT. Toată ziua nu am fost bună de nimic... Mă doare sufletul că nu eşti lângă mine, dar nu am să mă mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi să vii la mine. Poate că nu vei veni niciodată definitiv aici, iar eu nu am să mai îmi fac speranţe deşarte. Ceea ce ştiu este că pe fiecare zi mă topesc, mă consum, iar asta nu face bine sănătăţii mele deloc, dar nu am nicio putere.Nu ştiu cât voi mai îndura viaţa fără tine, dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...

Cu dragoste, eu...
23 Februarie 2013

vineri, 20 martie 2015

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu...

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu aşteaptă să se transforme în muzeu


La 70 de ani de la naşterea poetului român Adrian Păunescu, casa de la Copăceni, unde acesta a văzut lumina zilei, rămâne în paragină şi „se ţine“ doar pe promisiunile oficialilor ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Amintiri din studenţie cu Adrian Păunescu, la trei ani de la moartea s... Cum a făcut carieră poetul unei generaţii Bustul lui Adrian Păunescu, inaugurat la Chişinău Cele mai multe biografii ale poetului şi publicistului trecut în nefiinţă acum patru ani încep cu fragmente din copilăria sa în România, în satul Bârca, judeţul Dolj. Puţine, însă, se cunosc despre primii săi ani de viaţă petrecuţi în satul basarabean Copăceni, judeţul Bălţi (azi raionul Sângerei), acolo unde micul Adrian a văzut lumina zilei pe 20 iulie 1943. Părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu, au ajuns aici în anul 1941. „Pe vremuri, dascălii veneau de peste Prut şi făceau carte cu localnicii. Tatăl lui era directorul şcolii unde astăzi se află grădiniţa, iar mama preda mai multe obiecte. Trăiau la gazdă, acolo s-a şi născut poetul“, povesteşte primarul din Copăceni, Cozma Sârbuleţ. ÎN AŞTEPTAREA UNUI MUZEU La aproape 71 de ani de la naşterea poetului „generaţiei în blugi“, casa din satul său de baştină arată ca o ruină. Pereţii vopsiţi într-un verde crud, cu brâie albe şi ornamente florale, sunt brăzdaţi de crăpături adânci. Acoperişul de şindrilă s-a lăsat, pridvorul şi prispa din lemn abia de se ţin, iar lacătul de pe uşa veche spune că stăpânul nu a mai trecut demult pe aici. În stânga, stă beciul - o copie în miniatură a casei. Din drum, de după viţa de vie înaltă de câţiva metri, gospodăria se zăreşte cu greu. Primarul spune că de vreo zece ani aici nu mai trăieşte nimeni. Săteanul de la care familia Păunescu închiria casa a lăsat-o după moarte uneia dintre fiicele sale, Maria Bârsanu, care locuieşte astăzi într-o suburbie a Chişinăului. „E dezordine totală, a rămas totul de izbelişte. În această iarnă, când a fost inaugurat centrul de sănătate din sat, Vlad Filat promitea că va fi renovată casa. Trebuie să transmitem această moştenire generaţiilor viitoare“, crede şefa oficiului poştal, Ecaterina Pleşca. Acum, de proprietate îngrijeşte verişoara proprietarei, Iulia Cuţuc. „Prăşesc în grădină, cresc legume, tai buruianul. Fetele, Maria şi Eudochia, au vrut s-o vândă, dar cei de la Chişinău au spus că vor să facă un muzeu în cinstea poetului. Aşteptăm...“, afirmă femeia în vârstă de 63 de ani.


Adrian Păunescu şi-a vizitat locurile natale în anii ’90, împreună cu poeţii basarabeni Grigore Vieru şi Ion Hadârcă, şi în august 2010, atunci când a primit titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM). Atunci, el i-a lăsat lui Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, un exemplar din „Cartea cărţilor de poezie“, cu dedicaţia: „Consătenilor mei din Copăceni, Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu“. A treia oară, Păunescu „a revenit“ la baştină printr-un bust dezvelit în iarna lui 2013 în curtea gimnaziului care îi poartă numele. Monumentul a fost donat de Societatea cultural-istorică „Mihai Viteazul“ din Ploieşti. Mircea Cosma, şeful asociaţiei, dar şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, declara atunci că „în sfârşit, poetul Adrian Păunescu a ajuns de-acasă acasă“. „Am comandat un bust din bronz masiv, care trebuie să arate un Păunescu impunător, aşa cum este în poezia românească“, spunea oficialul român, citat de „Jurnalul Prahovean“.
Deşi oficialii care trec prin sat pomenesc mereu de casa ce merită transformată în muzeu, toţi lasă la plecare doar promisiuni. „Nu mă mir că locul e în paragină, aşa cum până în prezent rămâne şi casa lui Grigore Vieru de la Pererâta, şi casa sculptorului Alexandru Plămădeală de la Chişinău. Casa lui Adrian Păunescu nici nu este luată sub protecţia statului“, comentează Ion Ştefăniţă, directorul Agenţiei pentru Inspectarea şi Restaurarea Monumentelor din Moldova. Sergius Ciocanu, şeful Direcţiei patrimoniu cultural de la Ministerul Culturii, precizează că doar Parlamentul poate decide ca imobilul să fie trecut în Registrul monumentelor ocrotite de stat. „Protejarea casei poate fi realizată mult mai eficient, prin înfiinţarea unui muzeu comemorativ. În acest sens, implicarea şi susţinerea proprietarilor este indispensabilă. Ei pot fi fondatorii şi proprietarii muzeului, sau, dacă nu vor găsi de cuviinţă să se ocupe personal, pot să transmită clădirea în proprietatea autorităţilor publice locale“, explică funcţionarul. „Cu timpul, vom face totul cum se cuvine. Chiar dacă a trăit aici doar primii ani de viaţă, e important anume locul unde te naşti. Steaua lui ardea deasupra acestei case şi l-a ajutat să devină ceea ce a fost“, încheie optimist primarul din sat.

  Nu stiu ce emoţii v-au trezit aceste  materiale, mie  imi vine să intru în pământ de ruşine ...

Sursa: http://negrupealb.ning.com/group/dor-de-basarabia/forum/topic/show?id=6421959%3ATopic%3A1254954&xg_source=msg



luni, 16 martie 2015

Adorm mereu plângând...

Pe trupul dezgolit se joacă tandru noaptea,
Prin părul răvăşit oftează dulce şoapta,
În somn, privirea-ţi arde, mă zvârcolesc gemând,
Cu focul meu din suflet, hrănesc un dor flămând.


Sărutul tău coboară... buzele îmi frămânţi,
Cum poţi să stai departe? Cum poţi, oare, să uiţi
Că te iubesc aşa cum nu am mai iubit?
Doar ştii că tu eşti tot ce-n viaţă mi-am dorit.


Îmi laşi pe gene clipa s-o caut mai apoi,
Şi-n evantai, aripa să zbor spre maluri noi,
Dar focul din privire nu vrei să-l laşi arzând
Mă mistui în iubire şi-adorm mereu plângând.