Paşii mei fără tine nu mă poartă niciunde, timpul meu fără tine curge în amănunte. Ochii mei fără tine sunt privaţi de vedere, viaţa mea fără tine o eternă durere! Visul meu fără tine... fără de importanţă şi un mâine ce vine e lipsit de speranţă. Mintea mea fără tine goală, neconcentrată, lumea mea fără tine rece şi dezolantă. Sufletu-mi fără tine negru şi deprimat, zambetu-mi fără tine... un film prost regizat. Noaptea mea fără tine, e mereu deşuetă, eu mă simt fără tine tot mereu incompletă. Jumătate din tine ai uitat-o la mine, jumătate din mine pe vecie la tine. Aşa umblăm amândoi prin lume, iubite, doar cu inimile goale şi neîntregite. Eu fără tine simplificată cu doi, un tot putem forma doar fiind amândoi. Unul altuia-aparţinem prin legile nescrise, separaţi stăm la porţile fericirii închise. Fără tine iubirea nici un sens n-ar avea, fără tine să ştii nici nu pot respira... Fără tine rătăcesc, mă pierd, mă complic, fără tine prin viaţă sant un simplu... NIMIC.

miercuri, 8 iulie 2015

Toată noaptea m-am zbuciumat în vis...

Am învăţat atâtea teorii despre firea omului, am citit atâtea cărţi, romane realiste, romantice, poliţiste psihologice, am ascultat atâtea poveşti, m-am pus de atâtea ori în locul celorlalţi, m-am regăsit printre atâtea personaje, printre atâtea roluri, am dat atâtea sfaturi, fără să mă opresc măcar pentru o clipă asupra mea, ca să mă întreb: ,,Ce-am făcut pentru mine, în viaţa asta?"
Maiorescu afirma că, atunci când omul se află în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele, direcţia finală o dă inima! M-am căutat mult, m-am pierdut de mine acum multe vieţi, am rătăcit prin pustiu, printre dune de nisip, toropită de soare, secată de puteri. Au fost zile când nu găseam niciun copac care să îmi ţină de umbră, au fost dăţi când se găsea câte un şarpe să îmi fie prieten, vrând să mă muşte într- un final, alteori m-am afundat în nisipurile mişcătoare, care păreau liniştite, însă, toate erau ca o gaură neagră, care abia aşteptau să mă înghită.
Au fost şi nori care m-au însoţit o bucată de drum, îmi ţineu de umbră, atunci când îmi era sete mă scăldau în lacrimi de cer, însă numai atât. Am început să îmi caut din nou prietenia în copaci, dar ştii, copacul nu te însoţeşte, la umbra lui faci doar un popas, el îşi deschide ramurile pentru tine, îţi mângâie trupul cu frunzele sale prăfuite, dar rămâne acolo. Şi aşa am decis să rămân singură. Am rătăcit pentru multe veacuri aşa... Am căzut de atâtea ori, am plâns, m-am ridicat şi am mers mai departe... până într-o zi, când am poposit la umbra unui copac tânăr, sănătos, care mi-a mângâiat părul şi mi-a promis că dacă îmi place să stau la umbra lui, mă va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresărit şi am început să plâng. A tresărit şi el şi m-a întrebat: ,,De ce plângi?” ,,Aş vrea să te iau cu mine şi să te sădesc în grădina mea!” - i-am spus. Dar el şi-a aplecat crengile până la pământ şi mi-a zis că nu am cum să-l scot din pământul în care este... Am plecat fără să mai spun nici un cuvânt, iar obrajii îmi erau plini de lacrimi. Am mers aşa o bucată de drum şi m-am întors, vrând să mai stau de vorba cu copacul meu, dar l-am zărit, măngâind cu crengile lui stufoase pe altcineva,  ţinând umbră altcuiva şi, deodată, un nor a început să cearnă lacrimi de cer. Eram dezamăgită, dezorientată, nu ştiam încotro să o apuc. Deşertul mi se părea infinit. Nicio direcţie nu avea sens... Nu ştiam de ce mă doare sufletul... Până la urmă, puteam oricând să caut un alt copac, însă niciunul nu mi se părea la fel de deosebit ca acesta, mângâierile lui, în lacrimi de rouă, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arăta altcuiva calea. Aş fi vrut să-i strig că-l iubesc, să-l implor să vină cu mine, îl vroiam înapoi, dar se depărta tot mai tare. Vlăguită, am căzut în nisip, nu mai puteam să mă ridic, soarele îmi ardea pielea, iar buzele mele uscate şi însetate doreau să fie mângâiate de câţiva stropi de ploaie.
Secată de puteri am închis ochii. Şi... toate astea mi se întâmplau în vis. Visam cum mă îmbrăţişez cu ploaia şi eram atât de fericităCând am deschis ochii, am simţit cum o umbră puternică îmi mângâie faţa. TU erai copacul meu din vis. Am încercat să scot câteva cuvinte, dar nu puteam să rostesc nici măcar o silabă. Copacul m-a îmbrăţişat cu crengile lui stufoase şi mi-a spus că soarta noastră era să urmăm acelaşi drum. Şi mi-a mai spus să nu uit că ,,fiecare frunză cade în felul ei, iar dacă în firea destinului ar fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus, deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am uitat la el cu tristeţe şi am dat să plec, dar de mine s-a apropiat o bătrână şi m-a rugat să stau puţin cu ea de vorbă. Ne-am aşezat amândouă jos şi, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stângă şi a început să se uite în palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de sufletul dumitale”... A dat să mai spună ceva, dar m-am ridicat şi am luat-o la fugă, fără să mă mai uit înapoi. Ploaia mă udase până la piele, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Inima îmi bătea cu putere şi M-AM TREZIT. Toată ziua nu am fost bună de nimic... Mă doare sufletul că nu eşti lângă mine, dar nu am să mă mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi să vii la mine. Poate că nu vei veni niciodată definitiv aici, iar eu nu am să mai îmi fac speranţe deşarte. Ceea ce ştiu este că pe fiecare zi mă topesc, mă consum, iar asta nu face bine sănătăţii mele deloc, dar nu am nicio putere.Nu ştiu cât voi mai îndura viaţa fără tine, dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...

Cu dragoste, eu...
23 Februarie 2013

vineri, 20 martie 2015

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu...

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu aşteaptă să se transforme în muzeu


La 70 de ani de la naşterea poetului român Adrian Păunescu, casa de la Copăceni, unde acesta a văzut lumina zilei, rămâne în paragină şi „se ţine“ doar pe promisiunile oficialilor ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Amintiri din studenţie cu Adrian Păunescu, la trei ani de la moartea s... Cum a făcut carieră poetul unei generaţii Bustul lui Adrian Păunescu, inaugurat la Chişinău Cele mai multe biografii ale poetului şi publicistului trecut în nefiinţă acum patru ani încep cu fragmente din copilăria sa în România, în satul Bârca, judeţul Dolj. Puţine, însă, se cunosc despre primii săi ani de viaţă petrecuţi în satul basarabean Copăceni, judeţul Bălţi (azi raionul Sângerei), acolo unde micul Adrian a văzut lumina zilei pe 20 iulie 1943. Părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu, au ajuns aici în anul 1941. „Pe vremuri, dascălii veneau de peste Prut şi făceau carte cu localnicii. Tatăl lui era directorul şcolii unde astăzi se află grădiniţa, iar mama preda mai multe obiecte. Trăiau la gazdă, acolo s-a şi născut poetul“, povesteşte primarul din Copăceni, Cozma Sârbuleţ. ÎN AŞTEPTAREA UNUI MUZEU La aproape 71 de ani de la naşterea poetului „generaţiei în blugi“, casa din satul său de baştină arată ca o ruină. Pereţii vopsiţi într-un verde crud, cu brâie albe şi ornamente florale, sunt brăzdaţi de crăpături adânci. Acoperişul de şindrilă s-a lăsat, pridvorul şi prispa din lemn abia de se ţin, iar lacătul de pe uşa veche spune că stăpânul nu a mai trecut demult pe aici. În stânga, stă beciul - o copie în miniatură a casei. Din drum, de după viţa de vie înaltă de câţiva metri, gospodăria se zăreşte cu greu. Primarul spune că de vreo zece ani aici nu mai trăieşte nimeni. Săteanul de la care familia Păunescu închiria casa a lăsat-o după moarte uneia dintre fiicele sale, Maria Bârsanu, care locuieşte astăzi într-o suburbie a Chişinăului. „E dezordine totală, a rămas totul de izbelişte. În această iarnă, când a fost inaugurat centrul de sănătate din sat, Vlad Filat promitea că va fi renovată casa. Trebuie să transmitem această moştenire generaţiilor viitoare“, crede şefa oficiului poştal, Ecaterina Pleşca. Acum, de proprietate îngrijeşte verişoara proprietarei, Iulia Cuţuc. „Prăşesc în grădină, cresc legume, tai buruianul. Fetele, Maria şi Eudochia, au vrut s-o vândă, dar cei de la Chişinău au spus că vor să facă un muzeu în cinstea poetului. Aşteptăm...“, afirmă femeia în vârstă de 63 de ani.


Adrian Păunescu şi-a vizitat locurile natale în anii ’90, împreună cu poeţii basarabeni Grigore Vieru şi Ion Hadârcă, şi în august 2010, atunci când a primit titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM). Atunci, el i-a lăsat lui Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, un exemplar din „Cartea cărţilor de poezie“, cu dedicaţia: „Consătenilor mei din Copăceni, Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu“. A treia oară, Păunescu „a revenit“ la baştină printr-un bust dezvelit în iarna lui 2013 în curtea gimnaziului care îi poartă numele. Monumentul a fost donat de Societatea cultural-istorică „Mihai Viteazul“ din Ploieşti. Mircea Cosma, şeful asociaţiei, dar şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, declara atunci că „în sfârşit, poetul Adrian Păunescu a ajuns de-acasă acasă“. „Am comandat un bust din bronz masiv, care trebuie să arate un Păunescu impunător, aşa cum este în poezia românească“, spunea oficialul român, citat de „Jurnalul Prahovean“.
Deşi oficialii care trec prin sat pomenesc mereu de casa ce merită transformată în muzeu, toţi lasă la plecare doar promisiuni. „Nu mă mir că locul e în paragină, aşa cum până în prezent rămâne şi casa lui Grigore Vieru de la Pererâta, şi casa sculptorului Alexandru Plămădeală de la Chişinău. Casa lui Adrian Păunescu nici nu este luată sub protecţia statului“, comentează Ion Ştefăniţă, directorul Agenţiei pentru Inspectarea şi Restaurarea Monumentelor din Moldova. Sergius Ciocanu, şeful Direcţiei patrimoniu cultural de la Ministerul Culturii, precizează că doar Parlamentul poate decide ca imobilul să fie trecut în Registrul monumentelor ocrotite de stat. „Protejarea casei poate fi realizată mult mai eficient, prin înfiinţarea unui muzeu comemorativ. În acest sens, implicarea şi susţinerea proprietarilor este indispensabilă. Ei pot fi fondatorii şi proprietarii muzeului, sau, dacă nu vor găsi de cuviinţă să se ocupe personal, pot să transmită clădirea în proprietatea autorităţilor publice locale“, explică funcţionarul. „Cu timpul, vom face totul cum se cuvine. Chiar dacă a trăit aici doar primii ani de viaţă, e important anume locul unde te naşti. Steaua lui ardea deasupra acestei case şi l-a ajutat să devină ceea ce a fost“, încheie optimist primarul din sat.

  Nu stiu ce emoţii v-au trezit aceste  materiale, mie  imi vine să intru în pământ de ruşine ...

Sursa: http://negrupealb.ning.com/group/dor-de-basarabia/forum/topic/show?id=6421959%3ATopic%3A1254954&xg_source=msg


luni, 16 martie 2015

Adorm mereu plângând...

Pe trupul dezgolit se joacă tandru noaptea,
Prin părul răvăşit oftează dulce şoapta,
În somn, privirea-ţi arde, mă zvârcolesc gemând,
Cu focul meu din suflet, hrănesc un dor flămând.


Sărutul tău coboară... buzele îmi frămânţi,
Cum poţi să stai departe? Cum poţi, oare, să uiţi
Că te iubesc aşa cum nu am mai iubit?
Doar ştii că tu eşti tot ce-n viaţă mi-am dorit.


Îmi laşi pe gene clipa s-o caut mai apoi,
Şi-n evantai, aripa să zbor spre maluri noi,
Dar focul din privire nu vrei să-l laşi arzând
Mă mistui în iubire şi-adorm mereu plângând.

joi, 26 februarie 2015

Sufletul este singura bogăţie a noastră!

Singura bogăție a unui om este spiritul.” – Nichita Stănescu



Într-o lume denaturată, în care oamenii aleargă debusolați în căutarea fericirii, valorile morale adevărate sunt uitate cu desăvârșire. Bogăția este înțeleasă greșit, limitându-se doar la calitatea abundentă de bunuri materiale ce este deținută de fiecare individ în parte.
Dar spiritul, factorul ideal al existenței noastre, este opus materiei. Acesta nu este palpabil și nu poate fi cumpărat ca orice bun pământesc.
Din spirit iau naștere conștiința, gândirea, mintea, rațiunea și intelectul, care sunt caracteristicile esențiale după care ar trebui să se ghideze fiecare. O minte sănătoasă, cu o capacitate intelectuală mare, este cu siguranță bogată spiritual, pentru că cei doi termeni sunt interdependenți.
Nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufletești”, spune Dan Puric. Deci viața ar trebui privită nu ca un scop al acțiunilor noastre, ci ca un mijloc prin care ajungem la desăvârșire spirituală.


Așadar, într-o lume efemeră, în care nimic nu e veșnic pe Pământ, sufletul este singura bogăție a unui om pentru că prin el te definești ca persoană. Spre deosebire de cele lumești, sufletul nu poate fi furat sau cumpărat. Este ADN-ul nostru spiritual, pe care-l purtăm necondiționat, în orice loc al lumii ne-am afla.

Am fost doar... ,, o alta"

Sunt relaţii de care trebuie să te fereşti. Sunt acele relaţii care te consumă. Sunt acele relaţii de la care tu nu rămâi cu ceva în afară de o experienţă tristă şi cu inima frântă. Sunt oameni care ne consumă energia pozitivă şi, oricât de mult am încerca să-i iubim pe acei oameni, ei ne întorc spatele când ne aşteptăm mai puţin.
Mi-am pierdut acei ani din viaţă iubindu-l. Când l-am întâlnit, era distrus. Îşi ,,lingea” rănile după o relaţie nocivă. Acum, am ajuns eu în locul lui. Mă doare sufletul. Am vrut să fiu cu cineva care mă apreciază, care luptă alături de mine pentru a fi fericiţi, cu cineva care e mândru că mă are în viaţa lui, cu cineva care atunci când se uită în ochii mei, vede perfecţiune, chiar dacă ea nu există.
Acum m-am lămurit! M-am convins că nu poţi fi cu cineva care te place doar pe jumatate. Simt că mi-am irosit iubirea, sentimentele, trupul, bucuria şi sufletul! Nu am ales cu grijă în acel moment. Am ales să mă dăruiesc cu totul. Se pare că de fapt am fost doar o ,,alta”...

Într-o relaţie e nevoie de două persoane. Poate că a venit timpul să pun punct, pentru că rolul meu în această relaţie a luat sfârşit. Şi chiar dacă mă doare azi, cu siguranţă că mâine am să fiu mai puternică!

Niciodată nu-i prea târziu...

,,Oamenii construiesc prea multe ziduri şi prea puţine poduri" (Isaac Newton)




 Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare.
Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. ,,Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". ,,Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi, acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. De fapt... este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime. Nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: ,,Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, a început să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. ,,Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata." ,,Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit"!

Am învăţat...

Decât să fiu folosită pentru că sunt prea bună, prefer să fiu părăsită pentru că sunt greu de mulțumit. De multe ori, cel mai greu drum oferă cele mai mari bucurii. Cu timpul, am învățat bucur mai mult, să descurc singură și să îmi aleg oamenii de încredere, bazându- pe fapte. Îmi place să ajut oamenii, să lupte pentru mai mult în viața asta. Îmi place să-i fac să înțeleagă că oamenii pe care îi iubești merită respect. Nimic nu te bucură mai mult decât un rezultat obținut prin muncă și răbdare. Am iubit o singură dată în viaţa mea. Am iubit şi am fost iubită, adorată. Zi de zi întineream, mă făceam mai frumoasă. L-am iubit atât de mult, încât am luptat alături de el până la epuizare şi nu m-am plâns, dar... totul s-a rupt la un moment dat. De atunci viaţa îmi tot cere... dar, indiferent cât de greu mi-a fost, am rămas un om modest și bun, am reușit bucur de viaţă, fără să mă laud și în liniște, să lupt pentru visele mele, să accept ajutorul celorlalți, fără să judec absența celor care au plecat de lângă mine în momentele grele.
Nu judec pe nimeni, merg pe drumul meu!