Sufletul este singura bogăţie a noastră!

„Singura bogăție a unui om este spiritul.” – Nichita Stănescu

Într-o lume denaturată, în care oamenii aleargă debusolați în căutarea fericirii, valorile morale adevărate sunt uitate cu desăvârșire. Bogăția este înțeleasă greșit, limitându-se doar la calitatea abundentă de bunuri materiale ce este deținută de fiecare individ în parte.

Dar spiritul, factorul ideal al existenței noastre, este opus materiei. Acesta nu este palpabil și nu poate fi cumpărat ca orice bun pământesc.

Din spirit iau naștere conștiința, gândirea, mintea, rațiunea și intelectul, care sunt caracteristicile esențiale după care ar trebui să se ghideze fiecare. O minte sănătoasă, cu o capacitate intelectuală mare, este cu siguranță bogată spiritual, pentru că cei doi termeni sunt interdependenți.

„Nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufletești”, spune Dan Puric. Deci viața ar trebui privită nu ca un scop al acțiunilor noastre, ci ca un mijloc prin care ajungem la desăvârșire spirituală.

Așadar, într-o lume efemeră, în care nimic nu e veșnic pe Pământ, sufletul este singura bogăție a unui om pentru că prin el te definești ca persoană. Spre deosebire de cele lumești, sufletul nu poate fi furat sau cumpărat. Este ADN-ul nostru spiritual, pe care-l purtăm necondiționat, în orice loc al lumii ne-am afla.

Niciodată nu-i prea târziu...

,,Oamenii construiesc prea multe ziduri şi prea puţine poduri" (Isaac Newton)

 Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare.
Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. ,,Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". ,,Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi, acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. De fapt... este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime. Nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: ,,Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, a început să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. ,,Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata." ,,Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit"!

Am învăţat...

Decât să fiu folosită pentru că sunt prea bună, prefer să fiu părăsită pentru că sunt greu de mulțumit. De multe ori, cel mai greu drum oferă cele mai mari bucurii. Cu timpul, am învățat să mă bucur mai mult, să mă descurc singură și să îmi aleg oamenii de încredere, bazându-mă pe fapte. Îmi place să ajut oamenii, să lupte pentru mai mult în viața asta. Îmi place să-i fac să înțeleagă că oamenii pe care îi iubești merită respect. Nimic nu te bucură mai mult decât un rezultat obținut prin muncă și răbdare. Am iubit o singură dată în viaţa mea. Am iubit şi am fost iubită, adorată. Zi de zi întineream, mă făceam mai frumoasă. L-am iubit atât de mult, încât am luptat alături de el până la epuizare şi nu m-am plâns, dar... totul s-a rupt la un moment dat. De atunci viaţa îmi tot cere... dar, indiferent cât de greu mi-a fost, am rămas un om modest și bun, am reușit să mă bucur de viaţă, fără să mă laud și în liniște, să lupt pentru visele mele, să accept ajutorul celorlalți, fără să judec absența celor care au plecat de lângă mine în momentele grele.
Nu judec pe nimeni, merg pe drumul meu! 

Fiecare oferă ce are!

Din când în când simt că mă sufoc. N-am fost și nici nu sunt un suflet calm, perseverent, liniștit și răbdător. Am fost întotdeauna un suflet zgârcit, n-am așteptat, am mâncat și m-am fript; am realizat că de multe ori m-am grăbit și am început să alerg deși trebuia să mai aștept. Alteori am așteptat prea mult, am oferit ocazii peste ocazii și am pierdut timp prețios lângă oameni care m-au ținut legată de amărăciunea lor.

Când m-am decis să plec, n-am anunțat pe nimeni. O femeie nu anunță, pleacă fără prea mult zgomot. O femeie preferă să plece dintr-un loc în care n-avea ce căuta fară nimic, dar cu fruntea sus. O femeie care s-a săturat, nu va plânge pentru tine. Pleacă pur și simplu. Când o vei pierde, când vei striga după ea și nu se va mai întoarce, să nu o mai cauți: las-o să plece, fii destul de matur pentru a înțelege că tu nu-i poți oferi tandrețea de care are nevoie. Ce a fost, s-a dus!

Vreau să fiu...

Vreau să nu fiu încă o femeie pentru bărbatul pe care îl iubesc, vreau să fiu izvorul lui de fericire. Să-i ofer doar momente frumoase, liniște sufletească și susținere.

Mi-am propus să devin o femeie elegantă, să strâng în jurul meu doar oameni frumoși, cu suflet bun. Să învăț de la fiecare câte ceva, să fac diferența între ce mi se cuvine și ce nu-mi aparține, să nu mă mai supăr pentru mărunțișuri, să evit discuțiile, să nu mă bag în treburile altora și să-mi măresc obiectivele.

Îmi doresc să fiu o doamnă. N-am nevoie de haine scumpe. Nu contează cât plătești o rochie sau o bluză, contează cum o porți. Degeaba folosești creme antirid dacă ai uitat să râzi și să te bucuri de viață.

Mă simt ca o vară rebelă.

Brusc se adună norii, începe să plouă cu lacrimi grele ce-mi udă obrajii și adună în adâncul sufletului dureri și probleme nerezolvate. Pentru că n-avem de ales, grăbiți cum suntem, anumite răni se cicatrizează dar nu se vindecă pentru că n-avem timp pentru a le îngriji așa cum trebuie. Ploaia le macină, soarele le usucă, iar sufletul suferă...