duminică, 29 octombrie 2017

Jurnal

Sunt RAC - am soarele in casa 8 si ascendent in scorpion

- În zodiac spune să îmi controlez forţa de exprimare
- Accept cu greu compromisurile şi calea de mijloc
- Lucrurile... ori sunt ca mine, ori nu sunt deloc!
- Există o dorinţă permanentă de schimbare

Scriu în acest jurnal iar... şi iar. Uneori nici nu mai ştiu de ce fac asta... dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine - omul cu care am trăit 26 de ani – sau... din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi cărora tu, le-ai întors spatele. Minunile acestea sunt copiii noştri – Nucu şi Eugen. Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat târziu după pierderea ta, am trăit clipe de coşmar. M-am supărat atât de rău pe viaţă, pentru ce-ai făcut, încât am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia şi mai mult în ochii mei. Am făcut tot ce-am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai ştii cât îmi lipseşti!!! Câteodată mai şi plâng, dar ca să îmi liniştesc sufletul, ascult melodia ,,Prea târziu”, cântată de Andreea Antonescu. Este melodia care te reprezintă, care vorbeşte despre ce simt eu. Mă gândesc la tine şi o ascult fascinată...
Nu-mi va ajunge o viaţă întreagă să te uit. Soarele răsărea pentru mine, când erai lângă mine. De când nu mai eşti tu, a apus în sufletul meu. În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac este, să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.
Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ. Zi şi noapte m-am tot întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?” În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut, doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci. Ţi s-a pus un văl negru pe ochi şi ai clacat. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimiii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete îmi îneacă sufletul. Nu a fost corect să acţionezi în felul acesta, nici faţă demine, nici faţă de copiii tăi cuminţi şi frumoşi. Tocmai când îmi crescuseră ,,aripile”, ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti, că cei care vor avea cel mai mult de suferit, vor fi copiii noştri. A fost cumplit de greu după plecarea ta. Nu mai îmi găseam locul, viaţa mea era făcută franjuri. Îmi era inima o minge cu care nu ştiam ce să mai fac. O strângeam în mine cu teamă, parcă să nu se spargă şi sărea cu hopuri tot mai mari şi încetinea până ce rămânea dureros de încordată. Mă încercau nişte temeri... Năvălea peste mine o avalanşă de gânduri, care îmi aduceau presentimentul unei mari nelinişti. Senzaţia aceasta de căutări, trecute prin soarele sau noroiul zilelor - din care mi-aş dori alese trăiri plăcute - am
avut-o în ultimul timp de prea puţine ori.
De multe ori mă întreb: ,,De ce ai plecat în felul acesta?” Îţi adorai copiii, iar despre mine spuneai prietenilor tăi: ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!” Nu găsesc nicio motivaţie pentru felul cum ne-ai pedepsit. Dacă ai vedea ce nepoţi ai!!! Vocea lor e caldă, e inocentă. Ei îmi estompează durerea atunci când privesc la chipul tău din fotografii. De ce ai plecat aşa? De ce nu te-ai uitat o clipă înapoi, să vezi ce laşi în urma ta? Oare, nu ne-ai iubit deloc? Mă trezesc noaptea scrâşnind din dinţi şi îţi spun câte şi mai câte... Ai ştiut oare, atunci când ai ales drumul acela, că vei lua cu tine, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă. Au fost zile când viaţa mea era o sărbătoare lângă tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice. Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd, că ziua care nu răsare cu tine, e o zi tristă... Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ, nu ar putea să te separe de mine.
Când ne-am întâlnit pentru prima dată, mă priveai atât de fermecător, încât mi-am zis, că îmi voi pune viaţa la picioarele tale, doar să te mai văd măcar o dată. Şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea m-am afundat în proză şi poezii, căutând cuvinte care pot fi explicate în cărţi.
Am făcut şi multe greşeli după plecarea ta... Aş fi vrut să fiu imaculată în faţa copiiilor mei, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea... Însă, am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât am putut şi atât cât m-a dus mintea. Mă rog să le dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Aş fi vrut să fac mai multe pentru ei, să suplinesc lipsa ta, dar este imposibil. Nu există nimeni care să poată suplini lipsa tatălui. Şi-apoi, ei sunt băieţi şi nu e uşor să te descurci cu doi băieţi, doi adolescenti. Copiii mei sunt capricorni şi au o personalitate foarte dezvoltată. Şi cu toate astea, nu mi-au ieşit din cuvânt. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, au făcut o facultate, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.
În căsnicie am eşuat. Nu am fost suficient de puternică să te ţin în viaţă, să te păstrez lângă mine. Îmi pare atât de rău...
Atunci când ai plecat, sufletul meu a fost sfâşiat în mii de bucăţi. Tu ai fost copacul din care îmi luam seva vieţii, energia şi puterea de a trăi. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu mai e loc pentru nimeni altcineva. Tu nu ai plecat, eşti acolo din prima clipa în care te-am întâlnit şi vei rîmâne acolo până voi închide ochii.
Nu m-am simţit niciodată atât de singură ca acum. Absenţa ta mă doare mai mult ca oricând. Dacă aş fi avut dreptul să-mi doresc ceva, atunci mi te-aş fi dorit pe tine.
Până acum n-am spus nimănui niciodată ce simt cu adevărat în interiorul meu. Şi întotdeauna am simţit că nu există nimeni pe lumea asta care mă cunoaşte în totalitate. Şi chiar aşa şi este. Dar am descoperit că în scris pot să dau frâu liber tuturor sentimentelor, emoţiilor şi gândurilor pe care nu le pot rosti cu voce tare, atunci când mi-aş dori să o fac. Însă, nu pot să ţin totul în mine, la nesfârşit. Ca orice om, trebuie să-mi descarc emoţiile şi, cum să o fac mai bine, decât scriind totul într-un jurnal. In scris mi-e atât de uşor! Poate şi pentru că nu trebuie să stau în faţa cuiva, cu teamă că mă va judeca. Când scriu, mă simt liberă, pentru că aici spun tot ceea ce nu pot spune cu voce tare.
Nu e deloc uşor să ţii totul în tine, când ai vrea să urli în gura mare, spunând tot ce ai pe suflet. Dar cred că eu nu am curajul să fac asta. Nu o să scriu povestea vieţii mele…pentru că... sunt multe de spus. Însă vreau să scriu despre sentimentele mele. De multe ori mă simt neînţeleasă, furioasă şi dezamăgită. Dar când sunt în preajma cuiva mi-e greu să-mi arăt adevăratele sentimente. Nu mă prefac că sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente şi încerc să uit de ele. Doar că ele sunt mereu acolo.
Sunt tristă, poate pentru că nu mă înţelege nimeni…şi m-am săturat să fie aşa. Îmi amintesc că odată, o prietenă citea ceva scris de mine…apoi mi-a spus că sunt ciudată. Poate sunt ciudată, dar pentru mine asta nu reprezintă un lucru rău. Ci arată faptul că suntem diferiţi unii de alţii. Nu vreau sa fiu ca ceilalţi.
Sunt furioasă când cineva încearcă să îmi spună ce să fac cu viaţa mea, dar nu încearcă nici măcar un pic să mă înţeleagă. Eram furioasa şi când părinţii spuneau că mă iubesc, dar îmi controlau prea mult viaţa şi nu puteau înţelege că aveam nevoie de libertate.
Îmi place foarte mult să citesc şi să scriu. Mi-e sufletul mai liniştit când am copiii lângă mine şi pe mami. Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie, dar nu îmi pot alunga tristeţea pe care o simt uneori, în suflet.


Sunt fericită când stau cu prietenii, râdem si ne distrăm. Suntă fericită atunci când citesc o carte, care îmi face placere sau când scriu, sunt bucuroasă când văd chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferată. Sunt fericită de fiecare dată când am ocazia să fotografiez sau să mi se facă fotografii.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Bun găsit, iubire!

,,Fericirea nu e lucru uşor; ci foarte greu de găsit în noi şi imposibil de găsit în altă parte” Chamfort – Când orologiu ...