Sunt o sentimentală!

„Este mai bine sa lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor.”(Mahatma Gandhi)

E o liniște de noapte. O noapte tăcută fără grai.

Din adâncul întunecat al norilor se zărește mândră Luna, ce refuză cu îndârjire să se arate în întregime, pentru că, înțeleaptă cum e, conștientizează, pe bună dreptate, pericolul iminent. Ar orbi inimile tinerilor cu atâta frumusețe, ar aprinde pasiuni ce nicio mare nu le poate stinge și, cel mai important, ar face să se nască iubiri în taină, le-ar sta la căpătâi sufletelor uscate de amărăciune și ar veghea în tihnă la recuperarea lor.

O ploaie torenţială răpăie afară. Cerul se golește treptat – mai întâi, stropi mici, pentru ca mai apoi, aceștia să fie înlocuiți și luați prizonieri de alții mai mari, strălucitori ca și cristalele ochilor tăi..

Cândva, în vremuri de mult uitate, se auzea melodios glasul greierilor, care concertau odată cu lăsarea întunericului. Cântul lor, nu lipsit de rost, ca oricare altul de pe pământ, îndemna la visare. Asfințitul, cu jocul său de lumini multicolore, ca un vulcan aprins, era pictat pe peretele conștiinței lor cu cele mai fine pensule cu putință, iar ei – nobilii greieri – preamăreau această imagine solemnă a soarelui și nu conteneau să laude, care mai de care mai îndârjiți. Astfel, Beethoven era mândru în fiecare seară că avea învățăcei atât de pricepuți cum erau greierii de atunci.

În ziua de azi, cântul lor plin de armonie nu-și mai are loc printre oameni, pentru că cine mai are urechi să-l audă și inimă să-l priceapă? Oare cine-și îngăduie să respire prospețimea unei ploi bogată de însemnătate sau să se lase intimidat de mrejele iubirii pricinuite de Lună? Într-adevăr, e o certitudine că ziua s-a lăsat cu frământări, iar noaptea doar cheamă negreșit la somn.

Poate că cerul nu se limitează la cât îl putem cuprinde cu ochii. E infinit mai luminos ziua și misterios noaptea, cum, de altfel, nici zâmbetul nu te lovește doar în secunda în care îl admiri... Rămâne și el, pentru că, la răsăritul soarelui, cineva trebuie să și zâmbească...

Dimineața totul e liniștit, natura începe treptat să revină la viață, asemeni unui foc mocnit și lăsat de izbeliște. Soarele e incredibil de strălucitor și te orbește dacă te uiți la el. De atâta frumusețe poți să rămâi fără vedere, să-ți bei mințile sau chiar să te îneci într-un ocean de sentimente puternice.

Un vânt proaspăt de primăvară adie dinspre vest, iar părul meu blond se unduiește în bătaia lui, ca un vapor pe valurile mării înspumate. O lacrimă mi se prelinge imperceptibil pe obrazul palid, dar gândurile-mi zboară departe, către alte zări, acolo unde trăieşti tu. Cu mâna stângă mă sprijin de scoarța unui copac bătrân, în timp ce cu mâna dreaptă ating din când în când albul rochiei mele de culoarea cerului. E liniște afară. Verdele frunzelor începe să se lumineze odată cu răsăritul, până ajunge la forma lui pură și perfectă. Nostalgic, stau cu coatele rezemată de pervazul ferestrei și privesc cum natura freamătă de viaţă. Mă cuprinde un somn! Mă uit la ceas - este deja ora 14. Mă prăbuşesc în pat şi adorm imediat. Ascunzându-ţi zâmbetul în spatele unui buchet de flori, chicotești și te uiţi la mine. Îmi pui buchetul în brațe, apoi mă mângâie încet pe părul moale, auriu. „Va fi bine, îţi promit. Într-un final, totul va fi bine!...” - spui tu şi mă trezesc brusc. Mă uit în jurul meu şi mă întreb: ,,Când am avut timp să visez?”

Mă aşez la birou şi mă apuc să-ţi scriu, dar cu teama să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-aş deschide iar sufletul, dar impactul cu ceea ce gânseşti tu ar fi mult prea puternic. Aş putea avea încredere în oameni, dar sunt zilnic dezamăgită. Aş plânge, dar nu vreau să mă vezi lamentându-mă. Aş putea fi liberă, dar nu pot fugi nicăieri de dragostea pe care ţi-o port. Mă simt încătuşată de ea, la fel cum mă simt încătuşată de cei patru pereţi între care îmi duc zilele. Aş putea să nu mă mai complexez, să nu mai analizez viaţa asta şi nici relaţia noastră, ştiind bine cine eşti şi cine sunt eu – tu, un bărbat căsătorit, eu... un episod ca multe altele din viaţa ta. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de momentele unice din viaţa mea, dar timpul nu-l poţi da înapoi. Ce-i făcut, rămâne făcut! Aş vrea să renunţ, să nu mai continui lupta cu ,,morile de vânt”, dar nu sunt în stare. Nici în viaţă nu m-am dat în lături de la greutăţile vieţii, ci mereu le-am înfruntat şi-am câştigat.Aş vrea să dau vina pe cineva, dar asta ar însemna să nu mai fiu eu. Aş vrea să fiu un om normal, dar... până la urmă, normal e ceea ce vrem noi să fie.

Nopţile fără tine sunt reci şi lungi, dar ceea ce am simţit şi am trăit alături de tine, nimeni, niciodată nu mă va face să regret. Însă nu mă pot descurca cu relaţia la distanţă (RDS).

Dacă stau să mă gândesc, am fost tot timpul conştientă că nu te vei despărţi de soţia ta! Privind înapoi, cred că merit mai mult decât resturi...

Poate vei spune că am o fire poetică și asta

pentru că-mi trăiesc viața în nostalgie sau uneori cu zbucium sufletesc. Explicația nu o pot găsi decât în faptul că sunt prea sentimentală şi îmi place să trăiesc intens. Ca o compasiune pe care o primim din partea vieţii avem dreptul doar la amintiri.

Așadar, ne vedem mereu în fața faptului împlinit, cu ochii ațintiți pe clepsidra în care timpul nu are răgaz și al cărei nisip se scurge fără milă, fără încetare.

Am terminat de citit cartea „La răscruce de vânturi”, de Emily Bronte, o carte cu o poveste extraordinar de frumoasă, de care m-am îndrăgostit imediat. Știu că este o capodoperă pentru că a căpătat un loc însemnat în conștiința mea, la care, uneori, gândurile mele se duc nostalgice în trecut. Ce nu știam atunci este că această carte va căpăta o valență simbolică pentru mine și că, de multe ori în viaţă ne aflăm la „răscruce de drumuri”. Omul, ce ființă răvășită de contradicții!