Frunzele
toamnei, aurite
de soarele verii, cad lin pe pământul obosit, scriind în văzduh
un poem
de mulţumire.
Ridic
de jos o
frunza ruginie şi
o sărut. Sunt tristă. Această frunză
trăia
cândva
clipe frumoase ce păreau
că
nu au sfârşit.
Era
ca o regină,
făcându-şi
tron din ram. Privind la ea, cortegii de cuvinte tresaltă-n
gândul
meu. O, frunză
ruginită!
Ce
taine-ai şti
tu spune dac-ai avea tu glas?...
Îmi
lipesc frunza de obraz, dorind să o alin... dorind să mă aline...
Purtăm
-
şi eu şi ea, acelaşi dor... Cine poate
să o înţeleagă mai bine decât mine? Am trăit şi eu deseori
momentul acestei despărţiri şi
mereu am căutat
alinare la prieteni, dar
ei... nu sunt TU!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...
a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă –
la fel ca inimioara mea...
Doamne,
poartă-mă pe palmele Tale, cum port eu această frunză!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu