Paşii mei fără tine nu mă poartă niciunde, timpul meu fără tine curge în amănunte. Ochii mei fără tine sunt privaţi de vedere, viaţa mea fără tine o eternă durere! Visul meu fără tine... fără de importanţă şi un mâine ce vine e lipsit de speranţă. Mintea mea fără tine goală, neconcentrată, lumea mea fără tine rece şi dezolantă. Sufletu-mi fără tine negru şi deprimat, zambetu-mi fără tine... un film prost regizat. Noaptea mea fără tine, e mereu deşuetă, eu mă simt fără tine tot mereu incompletă. Jumătate din tine ai uitat-o la mine, jumătate din mine pe vecie la tine. Aşa umblăm amândoi prin lume, iubite, doar cu inimile goale şi neîntregite. Eu fără tine simplificată cu doi, un tot putem forma doar fiind amândoi. Unul altuia-aparţinem prin legile nescrise, separaţi stăm la porţile fericirii închise. Fără tine iubirea nici un sens n-ar avea, fără tine să ştii nici nu pot respira... Fără tine rătăcesc, mă pierd, mă complic, fără tine prin viaţă sant un simplu... NIMIC.

vineri, 20 februarie 2015

Poem de mulţumire

Frunzele toamnei, aurite de soarele verii, cad lin pe pământul obosit, scriind în văzduh un poem de mulţumire.



Ridic de jos o frunza ruginie şi o sărut. Sunt tristă. Această frunză trăia cândva clipe frumoase ce păreau că nu au sfârşit. Era ca o regină, făcându-şi tron din ram. Privind la ea, cortegii de cuvinte tresaltă-n gândul meu. O, frunză ruginită! Ce taine-ai şti tu spune dac-ai avea tu glas?...
Îmi lipesc frunza de obraz, dorind să o alin... dorind să mă aline... Purtăm - şi eu şi ea, acelaşi dor... Cine poate să o înţeleagă mai bine decât mine? Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri şi mereu am căutat alinare la prieteni, dar ei... nu sunt TU! O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă – la fel ca inimioara mea...


Doamne, poartă-mă pe palmele Tale, cum port eu această frunză!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu