vineri, 20 februarie 2015

Poem de mulţumire

Frunzele toamnei, aurite de soarele verii, cad lin pe pământul obosit, scriind în văzduh un poem de mulţumire.



Ridic de jos o frunza ruginie şi o sărut. Sunt tristă. Această frunză trăia cândva clipe frumoase ce păreau că nu au sfârşit. Era ca o regină, făcându-şi tron din ram. Privind la ea, cortegii de cuvinte tresaltă-n gândul meu. O, frunză ruginită! Ce taine-ai şti tu spune dac-ai avea tu glas?...
Îmi lipesc frunza de obraz, dorind să o alin... dorind să mă aline... Purtăm - şi eu şi ea, acelaşi dor... Cine poate să o înţeleagă mai bine decât mine? Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri şi mereu am căutat alinare la prieteni, dar ei... nu sunt TU! O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă – la fel ca inimioara mea...


Doamne, poartă-mă pe palmele Tale, cum port eu această frunză!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Într-o zi îți va fi dor de mine...

Într-o zi îți va fi dor de mine.  Vei înțelege că timpul învață multe, dar nu vindecă și că dorul după omul tău nu îl acoperi cu nimic....