Nu a ştiut ce să facă cu sufletul meu...

Mă uitam la el ca la cel mai extraordinar bărbat din lume. Pentru mine chiar asa era, nu aveam ochi pentru altcineva. Îl priveam cu atâta dragoste ca şi cum el ar fi fost ultimul bărbat din viaţa mea. Erau momente, când liniştea dintre noi era atât de placută, încât am înțeles că el este tot ce îmi doresc. Îl analizam mereu cand ne întâlneam, îi ştiam fiecare gest şi îi înţelegeam fiecare reacţie. Era tipul de om care dădea mereu de înţeles că nu ştie nimic, când ştia de fapt totul. Ştiam când mă minţea, când alte braţe îl îmbrăţişau, când mă punea pe lista de aşteptare, dar la fel de bine ştiam cât de drag îmi era. Nu am simţit niciodată că el nu mă mai vrea în viaţa lui. Tocmai de asta am rămas doi ani în această relaţie. De multe ori am vrut să mă rup de el, dar nu am putut să plec, cu adevărat, deşi mi-am jurat de atâtea ori că o voi face.

În seara de dinaintea plecării lui, pentru prima oară, eu eram cea care nu-l mai puteam privi, iar el nu înceta să se uite la mine.

Cunoscându-mă, el ar fi trebuit să ştie că nu sunt genul de femeie care să se joace cu sentimentele. Ar fi trebuit să simtă că transmit iubire prin toţi porii şi că, prima seara pe care am petrecut-o împreună reprezenta momentul în care eu îmi pusesem sufletul în mâinile lui. Mi-a luat sufletul zâmbind, dar nu a ştiut ce să facă cu el. Seara aceea şi celelalte care au urmat... au fost si... au trecut. Vor ramâne undeva, acolo în mintea şi în inima mea.

Nu am să înţeleg niciodată de ce unii oameni îţi cer să le daruiesti cea mai ascunsă şi frumoasă parte din tine, ca mai apoi să ofere în schimb doar indiferenţă.
Uneori trăieşti nişte clipe care ai vrea să dureze la nesfârşit, pentru că ţtii că după ce se termină nu le vei mai trăi niciodată la fel. Uneori eşuăm din prea multă dragoste…