Toată noaptea m-am zbuciumat în vis...

Am învăţat atâtea teorii despre firea omului, am citit atâtea cărţi, romane realiste, romantice, poliţiste psihologice, am ascultat atâtea poveşti, m-am pus de atâtea ori în locul celorlalţi, m-am regăsit printre atâtea personaje, printre atâtea roluri, am dat atâtea sfaturi, fără să mă opresc măcar pentru o clipă asupra mea, ca să mă întreb: ,,Ce-am făcut pentru mine, în viaţa asta?"

Maiorescu afirma că, atunci când omul se află în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele, direcţia finală o dă inima! M-am căutat mult, m-am pierdut de mine acum multe vieţi, am rătăcit prin pustiu, printre dune de nisip, toropită de soare, secată de puteri. Au fost zile când nu găseam niciun copac care să îmi ţină de umbră, au fost dăţi când se găsea câte un şarpe să îmi fie prieten, vrând să mă muşte într- un final, alteori m-am afundat în nisipurile mişcătoare, care păreau liniştite, însă, toate erau ca o gaură neagră, care abia aşteptau să mă înghită.

Au fost şi nori care m-au însoţit o bucată de drum, îmi ţineu de umbră, atunci când îmi era sete mă scăldau în lacrimi de cer, însă numai atât. Am început să îmi caut din nou prietenia în copaci, dar ştii, copacul nu te însoţeşte, la umbra lui faci doar un popas, el îşi deschide ramurile pentru tine, îţi mângâie trupul cu frunzele sale prăfuite, dar rămâne acolo. Şi aşa am decis să rămân singură. Am rătăcit pentru multe veacuri aşa... Am căzut de atâtea ori, am plâns, m-am ridicat şi am mers mai departe... până într-o zi, când am poposit la umbra unui copac tânăr, sănătos, care mi-a mângâiat părul şi mi-a promis că dacă îmi place să stau la umbra lui, mă va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresărit şi am început să plâng. A tresărit şi el şi m-a întrebat: ,,De ce plângi?” ,,Aş vrea să te iau cu mine şi să te sădesc în grădina mea!” - i-am spus. Dar el şi-a aplecat crengile până la pământ şi mi-a zis că nu am cum să-l scot din pământul în care este... Am plecat fără să mai spun nici un cuvânt, iar obrajii îmi erau plini de lacrimi. Am mers aşa o bucată de drum şi m-am întors, vrând să mai stau de vorba cu copacul meu, dar l-am zărit, măngâind cu crengile lui stufoase pe altcineva,  ţinând umbră altcuiva şi, deodată, un nor a început să cearnă lacrimi de cer. Eram dezamăgită, dezorientată, nu ştiam încotro să o apuc. Deşertul mi se părea infinit. Nicio direcţie nu avea sens... Nu ştiam de ce mă doare sufletul... Până la urmă, puteam oricând să caut un alt copac, însă niciunul nu mi se părea la fel de deosebit ca acesta, mângâierile lui, în lacrimi de rouă, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arăta altcuiva calea. Aş fi vrut să-i strig că-l iubesc, să-l implor să vină cu mine, îl vroiam înapoi, dar se depărta tot mai tare. Vlăguită, am căzut în nisip, nu mai puteam să mă ridic, soarele îmi ardea pielea, iar buzele mele uscate şi însetate doreau să fie mângâiate de câţiva stropi de ploaie.

Secată de puteri am închis ochii. Şi... toate astea mi se întâmplau în vis. Visam cum mă îmbrăţişez cu ploaia şi eram atât de fericită! Când am deschis ochii, am simţit cum o umbră puternică îmi mângâie faţa. TU erai copacul meu din vis. Am încercat să scot câteva cuvinte, dar nu puteam să rostesc nici măcar o silabă. Copacul m-a îmbrăţişat cu crengile lui stufoase şi mi-a spus că soarta noastră era să urmăm acelaşi drum. Şi mi-a mai spus să nu uit că ,,fiecare frunză cade în felul ei, iar dacă în firea destinului ar fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus, deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am uitat la el cu tristeţe şi am dat să plec, dar de mine s-a apropiat o bătrână şi m-a rugat să stau puţin cu ea de vorbă. Ne-am aşezat amândouă jos şi, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stângă şi a început să se uite în palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de sufletul dumitale”... A dat să mai spună ceva, dar m-am ridicat şi am luat-o la fugă, fără să mă mai uit înapoi. Ploaia mă udase până la piele, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Inima îmi bătea cu putere şi M-AM TREZIT. Toată ziua nu am fost bună de nimic... Mă doare sufletul că nu eşti lângă mine, dar nu am să mă mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi să vii la mine. Poate că nu vei veni niciodată definitiv aici, iar eu nu am să mai îmi fac speranţe deşarte. Ceea ce ştiu este că pe fiecare zi mă topesc, mă consum, iar asta nu face bine sănătăţii mele deloc, dar nu am nicio putere.Nu ştiu cât voi mai îndura viaţa fără tine, dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...

Cu dragoste, eu...

23 Februarie 2013