Împreună
am dorit să căutăm cărarea dintre cuvinte şi înţelesul lor.
Aveam impresia că realitatea era o strălucire ştearsă,
o
rara avis în deşertul existenţei noastre. Mă sfătuiai să presar
puţină nepăsare peste duritatea ei. Nu credeam în nefericire sau
cel puţin aşa m-ai făcut să înţeleg. Pentru mine, cerul,
uscatul şi toate apele ale acestei planete strivite de-atâta
albastru erau surse de unde culegeam iubirea, frumuseţea, culoarea
viselor, foşnetul gândurilor, mireasma şoaptelor şi ecoul paşilor
ce m-au adus întotdeauna în braţele tale. Întrebam nisipul de
sărutul vântului, găseam în orice strop de rouă o muză, de care
mă serveam pentru a scrie versuri sau proză. Încrederea mea în
viaţă, în oameni, în lumea de aici, m-a făcut să-ţi devin
lacrimă, să-ţi fiu sărut, să-ţi fiu suspin şi când n-am mai
avut nimic să-mi aparţină, am rămas în trupul tău. Să mă
ierţi de fiecare dată când plâng!
Aprilie
2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu