Am fost împreună toată noaptea...

Dar în visul meu era ziuă şi... era un soare atât de frumos, încât m-ai luat de mână şi m-ai rugat să mergem la plimbare. Am pornit la drum ţinându-ne de mână şi, fără să ne dăm seama, am ajuns într-un parc atât de verde şi de liniştit, încât auzeam cum îmi bate inima. Te-ai aşezat în faţa mea şi m-ai privit atât de frumos, încât mi s-au umplut ochii de lacrimi.

- Ai atâtea moduri de-a mă privi, dar niciodată nu pot citi mai mult de atât - am zis eu.

- Iar tu eşti ca o carte deschisă, care, sub rândurile ei, vizibile tuturor, se ascund mii de subânţelesuri. Aş vrea măcar odată să pătrund prin privirea ta, să îţi ajung în suflet, să văd cum percepi tu lumea...

- Iar eu aş vrea să înţeleg de ce simplitatea ta e atât de complicată... Oare, de ce felul tău ascunde în esenţa lui, atâta mister? Şi cu toate astea, întotdeauna mă surprinzi: mă recucereşti, mă faci să îmi fie dor, să mă îndrăgostesc de tine la nesfârşit... şi le realizezi cu atâta uşurinţă, de parcă mi-ai desena singur viaţa.

Ca în viaţa fiecărui om şi în viaţa noastră au existat neînţelegeri. Prăpastia ce s-a creat între noi, la un moment dat, m-a făcut să înţeleg că viaţa fără tine nu valorează nimic.

Te-am căutat pe fiecare drum, sub fiecare frunză, însă tu ai fost în tot acest timp lângă mine şi m-ai păzit din umbră. Ai fost îngerul meu! Vrei să faci din mine o operă de artă, mă iei de mână şi mă înveţi să fac diferenţa între bine şi rău, apoi... îmi creezi vise, speranţe, lumi, însă ai uitat să mă înveţi ce e cel mai important: cum să trăiesc în lipsa ta?...

- Draga mea, lucrurile din viaţa ta nu se petrec la voia întâmplării. Toate vin, îţi bat la uşă şi îţi cer acordul. Daca vrei, le primeşti, dacă nu, trebuie doar să închizi uşa.

- Eu te-am primit pe tine, am încuiat uşa şi am pierdut cheia. Suntem prizonieri amândoi în aceeaşi lume: în lumea noastră!

- Şi eu am învăţat ceva de la tine: acum ştiu că înainte să iubeşti, să oferi afectiune, intelegere, incredere, înainte de toate trebuie să oferi respect.

- Eu, întotdeauna am ştiut căt valorezi, cine eşti şi pe cine iubesc! În epoca în care trăim, o iubire se pierde uşor printe orgolii, puterea banilor, egoism, interese şi dezamăgire.

- Oamenii sunt răi, draga mea!

- Oamenii se pierd în lucruri precare, încearcă să strângă avere, se luptă între ei... Sunt asemeni unui imens puzzel - fiecare din ei reprezintă câte o piesă, însă, doar iubirea le poate îmbina pe toate. Fără iubire, suntem doar nişte pete de viaţă, ale căror aripi nu vor mai creşte niciodată...

- Draga mea, sunt momente în viaţă când ne rătăcim prin labirintul pierzaniei, când confundăm binele cu răul, judecăm greşit pe cine iubim, deschidem răni celui ce ne protejează sau protejăm pe cine nu trebuie.

Sunt momente în viaţă când uităm cine suntem, ce ne face fericiţi şi pentru ce luptăm... momente când lăsăm mărăcinii să ne împânzească sufletul, să ucidă şi ultima sămânţă de speranţă, transformându-ne în ruine...

- Iubirea mea, chiar dacă unii consideră greşit ceea ce faci, atâta timp cât priveşti viaţa prin ochii tăi, mergi înainte. Întotdeauna ai să fii deasupra celor care privesc viaţa prin ochii altora!

Uitându-mă la ceas, am spus:

- Timpul pare că încremeneşte secundele atunci când sunt cu tine, le ţine pe loc, lăsându-mă să mă bucur de îmbrăţişarile şi săruturile tale.

Afară ploua cu stropi reci. Am deschis geamul şi am întins mâna către stropii ce cădeau pe pământ. Mângâierile reci m-au făcut să îmi fie dor de mângâierile tale calde...

Gândul meu este acolo la tine, la cliple petrecute cu tine, la ce a fost şi la ce va fi!... Îmi e atât de dor de vocea ta blândă!

De ani buni am aşteptat să treci prin padurea de spini şi să îmi trezeşti sufletul adormit în amărăciunea vremii, iar când ai ajuns la mine, după sute de vieţi străbătute în afară de timp, m-ai ridicat, mi-ai vindecat rănile sufletului, m-ai ţinut strâns în căuşul palmei tale şi m-ai strâns la piept, topindu-mi ţurţurii ce mi-mpietriseră fiinţa.

...Şi, totuşi, au fost şi zile când m-am ascuns înăuntrul meu, mi-am acoperit urechile şi nu am vrut să mai aud strigătul tău, cuvintele tale: ,,Crede în mine şi-n Dumnezeu! Tot ce trebuie să faci, este să ai încredere în noi. Ştii bine că El ne poate zdrobi, ne poate coborî în abisul infernului sau ne poate pierde în lumi artificiale sau pur şi simplu, ne poate uita... Suntem atât de fragili! Ne poate doborî doar cu puterea cuvintelor şi totuşi, a rămas lângă noi. Nu uita, Dumnezeu a rămas lângă tine şi ţi-a adus zâmbetul pe buze când ochii tai erau înecaţi în dureri.”

- Cuvintele pot fi mincinoase.

- Nu amesteca iubirea cu îndoiala, ci mai degrabă aşeaz-o lângă încredere. Aşa ştii sigur că va înflori şi va face fructe! Nu lăsa mintea să intervină în raţionamentele inimii. Ea funcţionează după legi fundamental diferite! Oferă-ţi timp, hrăneşte-te cu răbdare, crede înainte de toate în tine, şterge ceaţa de pe ochi! Doar aşa vei putea judeca corect pe ceilalţi... Şi nu uita: dacă Dumnezeu ţi-a oferit iubire, protejeaz-o, dacă Dumnezeu ţi-a dat un om care să îşi împartă necazurile şi bucuriile cu tine, nu-l alunga. Multumeşte-i pentru milioanele de zâmbete pe care ţi le-a adus în viaţa ta şi pe care ţi le aduce zi de zi.

- Mi-a luat mult timp să înţeleg toate acestea. Sufletul meu îşi găseşte căldură doar în căuşul palmelor tale. Ştiu că tot ce s-a întâmplat până acum în viaţa mea, s-a întâmplat fiindcă aşa a fost să fie…

- Fiecare are un drum de urmat de la care nu se poate abate! Uită-te la soarele care străluceşt deasupra noastră... Soarele face atâta lume fericită !

- Dar pe el cine îl înţelege?… E singur… Răsare şi apune la nesfârşit.

- Iubito! Noi suntem asemenea soarelui, ne naştem şi murim, apunem şi-n urma noastră rămân doar amintirile. Te iubesc, minunato!

Am întins mâinile amândouă după tine, dar m-am lovit de perete şi m-am trezit. Uitându-mă împrejur, mi-am dat seama că sunt singură în cameră, că tu ai plecat ieri, luând cu tine toată liniştea sufletului meu.

Te iubesc, dragostea mea!

23 august 2014