Nu există înălțimi de neatins!

Ceea ce trăiesc în lipsa ta, pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o aşteptare cenuşie şi nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineţii care începe odată cu primul telefon de la tine. Chiar şi apusurile par să aibă reflexele alburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară. Vârsta noastră e singura vârstă înfumurată a vieţii, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăţi. Pentru cei de vârsta noastră, totul trebuie trăit la maxim, trăit cu intensitate, deoarece drumul nostru este înainte, până la 120 de ani! Parcă aşa spuneai...

Port în suflet aşteptări și năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de puternice, într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru mine decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară, ţi-am ieşit înainte cu un gemantan plin de speranţe şi vise.

Am văzut în tine un om cu sufletul bun, omenos, tandru, care ar fi vrut mereu să zâmbească, dar viaţa nu ţi-a oferit întotdeauna această oportunitate. Dar, privindu-te în ochi, am văzut un bărbat ca toţi ceilalţi,, un bărbat care nu prea ştie ce-i respectul.

Paşaportul vieţii este respectul faţă de persoana de lângă tine. E şperaclul universal al tuturor căilor în care îţi poţi face un renume, în care eşti calatogat ca OM.

Speram să fim împreună într-un viitor apropiat... „Nu există înălţimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”(Giovanni Papini)

Pe drumuri, separat...

Te-am invocat în noaptea asta mută,

Să îmi răspunzi la întrebarea… vrută,

Ce simţi şi ce gândeşti când dorul vine

Şi te ineacă-n lacrimi şi suspine?

M-am pus în locul tău pentru o clipă,

Şi m-am zbătut cu-o singură aripă,

E greu să-nnozi eşarfa ruptă-n patru

Să fii eroul piesei ’n amfiteatru…

M-am revăzut la braţul tău…divină…

Copilă inocentă, fără vină,

Ce te iubea nebună şi trufaşă

Într-un context care murea…din faşă…

Şi te privesc… şi mă privesc …în clipe

Ce-au însemnat mai mult decât… risipe…

Suntem cărunţi, cu gândurile goale,

Pe drumuri, separat mergând…agale…

Ocean de vise e cerul...

Ocean de vise e cerul cu al său albastru sticlos. Dar ce se vede în zare? Sunt nori mari, plumburii ce zoresc spre noi. În stânga, o armată de nori negri amenință cu atacul. O pungă roșie de plastic zboară lin, alunecând încet spre pământ. Vântul devine astfel un personaj important în poveste. El suflă curenți de aer, zbiară când se lovește de suprafața aspră a blocurilor, biciuiește pomii, iar frunzele lor plăpânde sunt spulberate în toate direcțiile.

Punga de plastic încă dansează în mare albastră. În dreapta, norii fioroși acoperă doar porțiunea inferioară a cerului, îmbrățișând cu a lor mantie crestele întunecate, asemeni unui al doilea rând de munți. Trei avioane care zboară în direcții diferite se lovesc de suprafețele compacte de gri.

Treptat, totul se întunecă. Rămân totuși nuanțe roșiatice de foc, amestecate cu cenușiu. Întreg peisajul pare desenat de un pictor ce a încurcat culorile înadins ca să producă fiori de tristețe. Linii orizontale de nori, asemeni unor nave de mare tonaj, se mișcă în voia vântului.

Afară, totul e rece și înspăimântător. Cerul nu mai acoperă călduros zarea, ci sugrumă cu magia sa neagră. Vântul, prizonier înlănțuit de natură, se luptă cu mediul din care face parte. Nu se mai vede acea pungă de plastic roșie – a fost înghițită de necunoscut. În casă, focul din șemineu arde mocnit luminând cu dulceață încăperea. Simțind chemarea, copilul închide genele plăpânde și se lasă furat într-o altă lume. Ocean de vise e cerul…

Noaptea a îmbrățișat pământul cu al său văl de întuneric. E rece și înfiorătoare. Beculețele ornate pe geamurile oamenilor sclipesc atât de tare, iar dansul lor de lumină vrea să inducă atmosfera de sărbătoare. Artificialitatea culorilor și alternanța lor pe secunde le fac atât de deosebite de razele triumfătoare ale soarelui de peste zi.

Pustiu și sumbru. Fiorul lunii Decembrie este simțit mai ales de pomi, care sunt încremeniți în loc, asemeni unor stane de piatră. Adierea unui vânt nu i-ar mai legăna în vis, așa cum se întâmpla în vară, ci biciul rece al temperaturii nu ar face decât să-i îndolieze și mai mult.

Cerul e întunecat, însă lipsit de nori aducători de ninsoare. Bolta liniștită e marea abisală în care îngerii acum se scaldă. Într-un colț apare Luna, învăluită de o ceață luminoasă. De la o așa distanță, astrul celest nu pare decât o minge aruncată în zare de un copil mânios. Cu cât e privită mai mult, cu atât dă senzația unei căderi iminente și îngrozitoare.

Cu toate astea, rămâne fermă pe poziții, parcă încrucișându-și brațele imaginare peste piept în semn de opunere.Este o noapte rece. Beculețele sticlesc neobosite în geamuri, consumând curent fără motiv. Risipesc energie și astfel sunt mai șterse decât ștergătorul de pantofi. Asta pentru că nu e nimeni care să le admire, decât un câine liniștit, ce s-a oprit cu o ureche ridicată la auzul unui zgomot ce venea din depărtare. Dar fuge și el încotro apucă.

Blocuri, mașini, ferestre cu becuri luminând, leagăne și bănci. Dar ce valoare au toate astea fără oameni? Un peisaj plin de viață prin obiectele ce-i stau mărturie, dar lipsit de viețuitoare, prin absență de sentimente omenești.

În ciuda acestora, noaptea îmbrățișează cald pruncul ce doarme în pătură, dezmierdîndu-l visătoarea şi devine sfetnic loial celui neliniștit de gânduri.

Sunt o sentimentală!

„Este mai bine sa lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor.”(Mahatma Gandhi)

E o liniște de noapte. O noapte tăcută fără grai.

Din adâncul întunecat al norilor se zărește mândră Luna, ce refuză cu îndârjire să se arate în întregime, pentru că, înțeleaptă cum e, conștientizează, pe bună dreptate, pericolul iminent. Ar orbi inimile tinerilor cu atâta frumusețe, ar aprinde pasiuni ce nicio mare nu le poate stinge și, cel mai important, ar face să se nască iubiri în taină, le-ar sta la căpătâi sufletelor uscate de amărăciune și ar veghea în tihnă la recuperarea lor.

O ploaie torenţială răpăie afară. Cerul se golește treptat – mai întâi, stropi mici, pentru ca mai apoi, aceștia să fie înlocuiți și luați prizonieri de alții mai mari, strălucitori ca și cristalele ochilor tăi..

Cândva, în vremuri de mult uitate, se auzea melodios glasul greierilor, care concertau odată cu lăsarea întunericului. Cântul lor, nu lipsit de rost, ca oricare altul de pe pământ, îndemna la visare. Asfințitul, cu jocul său de lumini multicolore, ca un vulcan aprins, era pictat pe peretele conștiinței lor cu cele mai fine pensule cu putință, iar ei – nobilii greieri – preamăreau această imagine solemnă a soarelui și nu conteneau să laude, care mai de care mai îndârjiți. Astfel, Beethoven era mândru în fiecare seară că avea învățăcei atât de pricepuți cum erau greierii de atunci.

În ziua de azi, cântul lor plin de armonie nu-și mai are loc printre oameni, pentru că cine mai are urechi să-l audă și inimă să-l priceapă? Oare cine-și îngăduie să respire prospețimea unei ploi bogată de însemnătate sau să se lase intimidat de mrejele iubirii pricinuite de Lună? Într-adevăr, e o certitudine că ziua s-a lăsat cu frământări, iar noaptea doar cheamă negreșit la somn.

Poate că cerul nu se limitează la cât îl putem cuprinde cu ochii. E infinit mai luminos ziua și misterios noaptea, cum, de altfel, nici zâmbetul nu te lovește doar în secunda în care îl admiri... Rămâne și el, pentru că, la răsăritul soarelui, cineva trebuie să și zâmbească...

Dimineața totul e liniștit, natura începe treptat să revină la viață, asemeni unui foc mocnit și lăsat de izbeliște. Soarele e incredibil de strălucitor și te orbește dacă te uiți la el. De atâta frumusețe poți să rămâi fără vedere, să-ți bei mințile sau chiar să te îneci într-un ocean de sentimente puternice.

Un vânt proaspăt de primăvară adie dinspre vest, iar părul meu blond se unduiește în bătaia lui, ca un vapor pe valurile mării înspumate. O lacrimă mi se prelinge imperceptibil pe obrazul palid, dar gândurile-mi zboară departe, către alte zări, acolo unde trăieşti tu. Cu mâna stângă mă sprijin de scoarța unui copac bătrân, în timp ce cu mâna dreaptă ating din când în când albul rochiei mele de culoarea cerului. E liniște afară. Verdele frunzelor începe să se lumineze odată cu răsăritul, până ajunge la forma lui pură și perfectă. Nostalgic, stau cu coatele rezemată de pervazul ferestrei și privesc cum natura freamătă de viaţă. Mă cuprinde un somn! Mă uit la ceas - este deja ora 14. Mă prăbuşesc în pat şi adorm imediat. Ascunzându-ţi zâmbetul în spatele unui buchet de flori, chicotești și te uiţi la mine. Îmi pui buchetul în brațe, apoi mă mângâie încet pe părul moale, auriu. „Va fi bine, îţi promit. Într-un final, totul va fi bine!...” - spui tu şi mă trezesc brusc. Mă uit în jurul meu şi mă întreb: ,,Când am avut timp să visez?”

Mă aşez la birou şi mă apuc să-ţi scriu, dar cu teama să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-aş deschide iar sufletul, dar impactul cu ceea ce gânseşti tu ar fi mult prea puternic. Aş putea avea încredere în oameni, dar sunt zilnic dezamăgită. Aş plânge, dar nu vreau să mă vezi lamentându-mă. Aş putea fi liberă, dar nu pot fugi nicăieri de dragostea pe care ţi-o port. Mă simt încătuşată de ea, la fel cum mă simt încătuşată de cei patru pereţi între care îmi duc zilele. Aş putea să nu mă mai complexez, să nu mai analizez viaţa asta şi nici relaţia noastră, ştiind bine cine eşti şi cine sunt eu – tu, un bărbat căsătorit, eu... un episod ca multe altele din viaţa ta. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de momentele unice din viaţa mea, dar timpul nu-l poţi da înapoi. Ce-i făcut, rămâne făcut! Aş vrea să renunţ, să nu mai continui lupta cu ,,morile de vânt”, dar nu sunt în stare. Nici în viaţă nu m-am dat în lături de la greutăţile vieţii, ci mereu le-am înfruntat şi-am câştigat.Aş vrea să dau vina pe cineva, dar asta ar însemna să nu mai fiu eu. Aş vrea să fiu un om normal, dar... până la urmă, normal e ceea ce vrem noi să fie.

Nopţile fără tine sunt reci şi lungi, dar ceea ce am simţit şi am trăit alături de tine, nimeni, niciodată nu mă va face să regret. Însă nu mă pot descurca cu relaţia la distanţă (RDS).

Dacă stau să mă gândesc, am fost tot timpul conştientă că nu te vei despărţi de soţia ta! Privind înapoi, cred că merit mai mult decât resturi...

Poate vei spune că am o fire poetică și asta

pentru că-mi trăiesc viața în nostalgie sau uneori cu zbucium sufletesc. Explicația nu o pot găsi decât în faptul că sunt prea sentimentală şi îmi place să trăiesc intens. Ca o compasiune pe care o primim din partea vieţii avem dreptul doar la amintiri.

Așadar, ne vedem mereu în fața faptului împlinit, cu ochii ațintiți pe clepsidra în care timpul nu are răgaz și al cărei nisip se scurge fără milă, fără încetare.

Am terminat de citit cartea „La răscruce de vânturi”, de Emily Bronte, o carte cu o poveste extraordinar de frumoasă, de care m-am îndrăgostit imediat. Știu că este o capodoperă pentru că a căpătat un loc însemnat în conștiința mea, la care, uneori, gândurile mele se duc nostalgice în trecut. Ce nu știam atunci este că această carte va căpăta o valență simbolică pentru mine și că, de multe ori în viaţă ne aflăm la „răscruce de drumuri”. Omul, ce ființă răvășită de contradicții!

Te iubesc!

TE IUBESC! Două cuvinte ce valorează cât o lume întreagă. Spuse din inimă, spuse cu încrederea că dragostea învinge tot, spuse şoptit, spuse cu vocea a o mie de îngeri. Scrise timid, aceste două cuvinte fac lumea să se învârta, inimile să ne bată, vieţile să ni se schimbe.
Câteva schimburi de mesaje, mai mult sau mai puţin neutre ca şi emoţie sau conţinut, devin pentru mine catalizatorul şi fundamentul unei aventuri ce ar putea prefigura la capătul ei un final fericit. Dar de la speranţă la realitate drumul este greu şi sinuos, mai ales în condiţiile în care eu visez cu ochii deschişi la dragostea unui bărbat pe care nu-l pot avea. Iubirea şi poveştile de dragoste se trăiesc, nu se anticipează.ă se derulează ca un tango la distanţă, în care protagoniştii se apropie şi se despart, în care se mişcă uneori contra-timp, alteori în perfectă armonie. Eu sunt acel gen special de femeie care depăşeşte nişte rigori psihologice şi sociale, avântându-se în această poveste de dragoste cu frică, inconştienţă îi incredere, pe care numai o femeie îndragostită o poate avea.

Cum să spui mai frumos ,,Te iubesc!” unui om, dacă nu scriindu-i poezii şi mesaje de dragoste?

Tu esti barbatul pe care-l doresc.
Si sufletul meu ti-l daruiesc.
Razele soarelui sa te-ncalzeasca...
Cerul cu stele sa iti zambeasca...

Cine-ti saruta genele-n somn?
Cat as dori sa ma mangai cand dorm!...
Ma rog ca zanele sa te-ocroteasca...
Si florile toamnei sa te-nveleasca...

28 mai 2013 

Sxrisoare de dragoste

Azi e o zi frumoasă, pentru că simt multă iubire în suflet. Şi vreau să ţi-o trimit pe toată ţie, oricum e prea multă pentru un singur om. Iar tu poţi să faci ce vrei cu ea, s-o dai mai departe, s-o împarţi cu cine vrei tu, s-o păstrezi pentru zile ploioase...

Ai văzut cum şovăie o limbă de foc către claia de fân? La început, e sfioasă, precaută, domoală. Dacă o calci cu piciorul la timp, îşi trage sufletul şi moare; dacă o laşi în voie, răbufneşte deodată într-o mare de flăcări, care mistuie şi preface totul în cenuşă.

Aşa a pornit la început flăcăruia şi în sufletul meu. Cine s-ar fi aşteptat că după aceea mă va cuprinde si voi arde ca o torţă vie, fără s-o mai pot stinge vreodata? Mă gândesc la tine tot timpul. Felul în care tu eşti prezent în fiinţa mea depăşeşte graniţele înţelegerii mele.

Tu eşti bărbatul ideal pe care aş vrea să-l am lângă mine în fiecare moment de singurătate, de rătăcire, de regăsire sau de păcat… Lângă tine vreau să mă trezesc zilnic, să mâncăm împreună, să plângem sau să ne bucurăm împreună.
Tu eşti bărbatul ideal pentru că tu ai venit în întâmpinare cu tot ce a cerut sufletul meu. Ţie nu trebuie să-ţi cer nimic, pentru că îmi dai totul. Pe tine nu trebuie să te mint cu nimic, pentru că înţelegi orice. Lângă tine nu mi-e frică de nimeni, pentru că eşti cel mai bun om. Acolo unde începe slăbiciunea mea, apare subtil forţa ta. Umărul tău e locul meu de spovedanie, de răsfăţ sau de alint. Lângă tine, ploaia e mereu caldă. Fiecare mişcare a ta e spectacolul meu preferat, iar grija mea pentru tine e cea mai dragă îndeletnicire a existenţei mele. Tu eşti bărbatul ideal, după care sunt nebună, tu m-ai învăţat să fiu femeie, tu m-ai învăţat să-mi deschid sufletul cu aceeaşi graţie cu care mâinile tale îmi cuceresc obrajii şi ochii, buzele şi trupul… Tu eşti bărbatul ideal, pentru că te-am întâlnit exact în momentul în care nu mai visam să mi se întâmple aşa ceva.

Când adorm noaptea, trudită, după ostenelile zilei, te simt, fierbinte, cu suflarea caldă, iar eu întind braţele după trupul râvnit, dar le trag înapoi, goale. Şi-n toiul nopţii, în revărsatul zorilor, mă pomenesc căutându-te mereu, cu o nevoie ascunsă, reflexă, sau chemându-te ,,iubire” pe numele de alint.

Aş vrea să fii cu mine, să mă laşi să te privesc cum dormi, să mă uit la tine, să mă asigur că dormi, iar eu să-ţi veghez somnul. Încearcă să nu uiţi că exist. 

Poem de mulţumire

Frunzele toamnei, aurite de soarele verii, cad lin pe pământul obosit, scriind în văzduh un poem de mulţumire.

Ridic de jos o frunza ruginie şi o sărut. Sunt tristă. Această frunză trăia cândva clipe frumoase ce păreau că nu au sfârşit. Era ca o regină, făcându-şi tron din ram. Privind la ea, cortegii de cuvinte tresaltă-n gândul meu. O, frunză ruginită! Ce taine-ai şti tu spune dac-ai avea tu glas?...

Îmi lipesc frunza de obraz, dorind să o alin... dorind să mă aline... Purtăm - şi eu şi ea, acelaşi dor... Cine poate să o înţeleagă mai bine decât mine? Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri şi mereu am căutat alinare la prieteni, dar ei... nu sunt TU! O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare... a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă – la fel ca inimioara mea...

Doamne, poartă-mă pe palmele Tale, cum port eu această frunză!