Ocean de vise e cerul...

Ocean de vise e cerul cu al său albastru sticlos. Dar ce se vede în zare? Sunt nori mari, plumburii ce zoresc spre noi. În stânga, o armată de nori negri amenință cu atacul. O pungă roșie de plastic zboară lin, alunecând încet spre pământ. Vântul devine astfel un personaj important în poveste. El suflă curenți de aer, zbiară când se lovește de suprafața aspră a blocurilor, biciuiește pomii, iar frunzele lor plăpânde sunt spulberate în toate direcțiile.

Punga de plastic încă dansează în mare albastră. În dreapta, norii fioroși acoperă doar porțiunea inferioară a cerului, îmbrățișând cu a lor mantie crestele întunecate, asemeni unui al doilea rând de munți. Trei avioane care zboară în direcții diferite se lovesc de suprafețele compacte de gri.

Treptat, totul se întunecă. Rămân totuși nuanțe roșiatice de foc, amestecate cu cenușiu. Întreg peisajul pare desenat de un pictor ce a încurcat culorile înadins ca să producă fiori de tristețe. Linii orizontale de nori, asemeni unor nave de mare tonaj, se mișcă în voia vântului.

Afară, totul e rece și înspăimântător. Cerul nu mai acoperă călduros zarea, ci sugrumă cu magia sa neagră. Vântul, prizonier înlănțuit de natură, se luptă cu mediul din care face parte. Nu se mai vede acea pungă de plastic roșie – a fost înghițită de necunoscut. În casă, focul din șemineu arde mocnit luminând cu dulceață încăperea. Simțind chemarea, copilul închide genele plăpânde și se lasă furat într-o altă lume. Ocean de vise e cerul…

Noaptea a îmbrățișat pământul cu al său văl de întuneric. E rece și înfiorătoare. Beculețele ornate pe geamurile oamenilor sclipesc atât de tare, iar dansul lor de lumină vrea să inducă atmosfera de sărbătoare. Artificialitatea culorilor și alternanța lor pe secunde le fac atât de deosebite de razele triumfătoare ale soarelui de peste zi.

Pustiu și sumbru. Fiorul lunii Decembrie este simțit mai ales de pomi, care sunt încremeniți în loc, asemeni unor stane de piatră. Adierea unui vânt nu i-ar mai legăna în vis, așa cum se întâmpla în vară, ci biciul rece al temperaturii nu ar face decât să-i îndolieze și mai mult.

Cerul e întunecat, însă lipsit de nori aducători de ninsoare. Bolta liniștită e marea abisală în care îngerii acum se scaldă. Într-un colț apare Luna, învăluită de o ceață luminoasă. De la o așa distanță, astrul celest nu pare decât o minge aruncată în zare de un copil mânios. Cu cât e privită mai mult, cu atât dă senzația unei căderi iminente și îngrozitoare.

Cu toate astea, rămâne fermă pe poziții, parcă încrucișându-și brațele imaginare peste piept în semn de opunere.Este o noapte rece. Beculețele sticlesc neobosite în geamuri, consumând curent fără motiv. Risipesc energie și astfel sunt mai șterse decât ștergătorul de pantofi. Asta pentru că nu e nimeni care să le admire, decât un câine liniștit, ce s-a oprit cu o ureche ridicată la auzul unui zgomot ce venea din depărtare. Dar fuge și el încotro apucă.

Blocuri, mașini, ferestre cu becuri luminând, leagăne și bănci. Dar ce valoare au toate astea fără oameni? Un peisaj plin de viață prin obiectele ce-i stau mărturie, dar lipsit de viețuitoare, prin absență de sentimente omenești.

În ciuda acestora, noaptea îmbrățișează cald pruncul ce doarme în pătură, dezmierdîndu-l visătoarea şi devine sfetnic loial celui neliniștit de gânduri.