„Este
mai bine sa lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul
cuvintelor.”(Mahatma Gandhi)
E
o liniște de noapte. O noapte tăcută fără grai.
Din
adâncul întunecat al norilor se zărește mândră Luna, ce refuză
cu îndârjire să se arate în întregime, pentru că, înțeleaptă
cum e, conștientizează, pe bună dreptate, pericolul iminent. Ar
orbi inimile tinerilor cu atâta frumusețe, ar aprinde pasiuni ce
nicio mare nu le poate stinge și, cel mai important, ar face
să se nască iubiri în taină, le-ar sta la căpătâi
sufletelor uscate de amărăciune și ar veghea în tihnă la
recuperarea lor.
O
ploaie torenţială răpăie
afară. Cerul se golește treptat – mai întâi, stropi
mici, pentru ca mai apoi, aceștia să fie înlocuiți și luați
prizonieri de alții mai mari, strălucitori ca și cristalele
ochilor tăi..
Cândva,
în vremuri de mult uitate, se auzea melodios glasul greierilor, care
concertau odată cu lăsarea întunericului. Cântul lor, nu lipsit
de rost, ca oricare altul de pe pământ, îndemna la
visare. Asfințitul, cu jocul său de lumini multicolore, ca un
vulcan aprins, era pictat pe peretele conștiinței lor cu cele mai
fine pensule cu putință, iar ei – nobilii greieri – preamăreau
această imagine solemnă a soarelui și nu conteneau să
laude, care mai de care mai îndârjiți. Astfel, Beethoven era
mândru în fiecare seară că avea învățăcei
atât de pricepuți cum erau greierii de atunci.
În
ziua de azi, cântul lor plin de armonie nu-și mai are loc printre
oameni, pentru că cine mai are urechi să-l audă și inimă să-l
priceapă? Oare cine-și îngăduie să respire prospețimea unei
ploi bogată de însemnătate sau să se lase intimidat de mrejele
iubirii pricinuite de Lună? Într-adevăr, e o certitudine că ziua
s-a lăsat cu frământări, iar noaptea doar cheamă negreșit la
somn.
Poate
că cerul nu se limitează la cât îl putem cuprinde cu ochii. E
infinit mai luminos ziua și misterios noaptea, cum, de altfel, nici
zâmbetul nu te lovește doar în secunda în care îl
admiri... Rămâne și el, pentru că,
la răsăritul soarelui, cineva trebuie să și zâmbească...
Dimineața
totul e liniștit, natura începe treptat să revină la viață,
asemeni unui foc mocnit și lăsat de izbeliște. Soarele e
incredibil de strălucitor și te orbește dacă te uiți la el. De
atâta frumusețe poți să rămâi fără vedere, să-ți bei
mințile sau chiar să te îneci într-un ocean de sentimente
puternice.
Un
vânt proaspăt de primăvară adie dinspre vest, iar părul meu
blond se
unduiește în bătaia lui, ca un vapor pe valurile mării înspumate.
O lacrimă mi
se prelinge imperceptibil pe obrazul palid, dar gândurile-mi
zboară departe, către alte zări, acolo
unde trăieşti tu.
Cu mâna stângă mă sprijin
de scoarța unui copac bătrân, în timp ce cu mâna
dreaptă ating din când în când albul rochiei mele de
culoarea cerului. E liniște afară. Verdele frunzelor începe să se
lumineze odată cu răsăritul, până ajunge la forma lui pură și
perfectă. Nostalgic, stau
cu coatele rezemată de pervazul ferestrei și
privesc cum
natura freamătă de viaţă. Mă
cuprinde un somn! Mă uit la ceas - este deja ora 14. Mă prăbuşesc
în pat şi adorm imediat. Ascunzându-ţi
zâmbetul în spatele unui buchet de flori,
chicotești și te
uiţi la mine. Îmi
pui buchetul
în brațe, apoi
mă mângâie
încet pe părul moale, auriu. „Va
fi bine, îţi promit.
Într-un final, totul va fi bine!...” -
spui tu şi mă trezesc brusc. Mă uit în jurul meu şi mă întreb:
,,Când am avut timp să visez?”
Mă
aşez la birou şi mă apuc să-ţi scriu, dar
cu teama să nu fiu înţeleasă greşit. Mi-aş deschide iar
sufletul, dar impactul cu ceea ce gânseşti tu ar fi mult prea
puternic. Aş putea avea încredere în oameni, dar sunt zilnic
dezamăgită. Aş plânge, dar nu vreau să mă vezi lamentându-mă.
Aş putea fi liberă, dar nu pot fugi nicăieri de dragostea pe care
ţi-o port. Mă simt încătuşată de ea, la fel cum mă simt
încătuşată de cei patru pereţi între care îmi duc zilele. Aş
putea să nu mă mai complexez, să nu mai analizez viaţa asta şi
nici relaţia noastră, ştiind bine cine eşti şi cine sunt eu –
tu, un bărbat căsătorit, eu... un episod ca multe altele din viaţa
ta. Aş fi vrut să mă bucur mai mult de momentele unice din viaţa
mea, dar timpul nu-l poţi da înapoi. Ce-i făcut, rămâne făcut!
Aş vrea să renunţ, să nu mai continui lupta cu ,,morile de vânt”,
dar nu sunt în stare. Nici în viaţă nu m-am dat în lături de la
greutăţile vieţii, ci mereu le-am înfruntat şi-am câştigat.Aş
vrea să dau vina pe cineva, dar asta ar însemna să nu mai fiu eu.
Aş vrea să fiu un om normal, dar... până la urmă, normal e ceea
ce vrem noi să fie.
Nopţile
fără tine sunt reci şi lungi, dar ceea ce am simţit şi am trăit
alături de tine, nimeni, niciodată nu mă va face să regret. Însă
nu mă pot descurca cu relaţia la distanţă (RDS).
Dacă
stau să mă gândesc, am fost tot timpul conştientă că nu te vei
despărţi de soţia ta! Privind înapoi, cred că merit mai mult
decât resturi...
Poate
vei spune că am o fire poetică și asta
pentru
că-mi trăiesc viața în nostalgie sau
uneori cu zbucium
sufletesc. Explicația nu o pot găsi decât în faptul
că sunt prea sentimentală şi
îmi place să trăiesc intens. Ca o compasiune pe care o primim din
partea vieţii avem dreptul doar la amintiri.
Așadar,
ne vedem mereu în fața faptului împlinit, cu ochii ațintiți pe
clepsidra în care timpul nu are răgaz și al cărei nisip se
scurge fără milă, fără
încetare.
Am
terminat de
citit cartea „La
răscruce de vânturi”,
de Emily Bronte, o carte cu o poveste extraordinar de frumoasă, de
care m-am îndrăgostit imediat. Știu că este o capodoperă pentru
că a căpătat un loc însemnat în conștiința mea, la care,
uneori, gândurile mele se duc nostalgice în trecut. Ce nu știam
atunci este că această carte va căpăta o valență simbolică
pentru mine și că, de
multe ori în viaţă ne aflăm la
„răscruce de drumuri”.
Omul, ce ființă răvășită de contradicții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu