Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu...

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu aşteaptă să se transforme în muzeu

La 70 de ani de la naşterea poetului român Adrian Păunescu, casa de la Copăceni, unde acesta a văzut lumina zilei, rămâne în paragină şi „se ţine“ doar pe promisiunile oficialilor ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Amintiri din studenţie cu Adrian Păunescu, la trei ani de la moartea s... Cum a făcut carieră poetul unei generaţii Bustul lui Adrian Păunescu, inaugurat la Chişinău Cele mai multe biografii ale poetului şi publicistului trecut în nefiinţă acum patru ani încep cu fragmente din copilăria sa în România, în satul Bârca, judeţul Dolj. Puţine, însă, se cunosc despre primii săi ani de viaţă petrecuţi în satul basarabean Copăceni, judeţul Bălţi (azi raionul Sângerei), acolo unde micul Adrian a văzut lumina zilei pe 20 iulie 1943. Părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu, au ajuns aici în anul 1941. „Pe vremuri, dascălii veneau de peste Prut şi făceau carte cu localnicii. Tatăl lui era directorul şcolii unde astăzi se află grădiniţa, iar mama preda mai multe obiecte. Trăiau la gazdă, acolo s-a şi născut poetul“, povesteşte primarul din Copăceni, Cozma Sârbuleţ. ÎN AŞTEPTAREA UNUI MUZEU La aproape 71 de ani de la naşterea poetului „generaţiei în blugi“, casa din satul său de baştină arată ca o ruină. Pereţii vopsiţi într-un verde crud, cu brâie albe şi ornamente florale, sunt brăzdaţi de crăpături adânci. Acoperişul de şindrilă s-a lăsat, pridvorul şi prispa din lemn abia de se ţin, iar lacătul de pe uşa veche spune că stăpânul nu a mai trecut demult pe aici. În stânga, stă beciul - o copie în miniatură a casei. Din drum, de după viţa de vie înaltă de câţiva metri, gospodăria se zăreşte cu greu. Primarul spune că de vreo zece ani aici nu mai trăieşte nimeni. Săteanul de la care familia Păunescu închiria casa a lăsat-o după moarte uneia dintre fiicele sale, Maria Bârsanu, care locuieşte astăzi într-o suburbie a Chişinăului. „E dezordine totală, a rămas totul de izbelişte. În această iarnă, când a fost inaugurat centrul de sănătate din sat, Vlad Filat promitea că va fi renovată casa. Trebuie să transmitem această moştenire generaţiilor viitoare“, crede şefa oficiului poştal, Ecaterina Pleşca. Acum, de proprietate îngrijeşte verişoara proprietarei, Iulia Cuţuc. „Prăşesc în grădină, cresc legume, tai buruianul. Fetele, Maria şi Eudochia, au vrut s-o vândă, dar cei de la Chişinău au spus că vor să facă un muzeu în cinstea poetului. Aşteptăm...“, afirmă femeia în vârstă de 63 de ani.

Adrian Păunescu şi-a vizitat locurile natale în anii ’90, împreună cu poeţii basarabeni Grigore Vieru şi Ion Hadârcă, şi în august 2010, atunci când a primit titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM). Atunci, el i-a lăsat lui Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, un exemplar din „Cartea cărţilor de poezie“, cu dedicaţia: „Consătenilor mei din Copăceni, Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu“. A treia oară, Păunescu „a revenit“ la baştină printr-un bust dezvelit în iarna lui 2013 în curtea gimnaziului care îi poartă numele. Monumentul a fost donat de Societatea cultural-istorică „Mihai Viteazul“ din Ploieşti. Mircea Cosma, şeful asociaţiei, dar şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, declara atunci că „în sfârşit, poetul Adrian Păunescu a ajuns de-acasă acasă“. „Am comandat un bust din bronz masiv, care trebuie să arate un Păunescu impunător, aşa cum este în poezia românească“, spunea oficialul român, citat de „Jurnalul Prahovean“.
Deşi oficialii care trec prin sat pomenesc mereu de casa ce merită transformată în muzeu, toţi lasă la plecare doar promisiuni. „Nu mă mir că locul e în paragină, aşa cum până în prezent rămâne şi casa lui Grigore Vieru de la Pererâta, şi casa sculptorului Alexandru Plămădeală de la Chişinău. Casa lui Adrian Păunescu nici nu este luată sub protecţia statului“, comentează Ion Ştefăniţă, directorul Agenţiei pentru Inspectarea şi Restaurarea Monumentelor din Moldova. Sergius Ciocanu, şeful Direcţiei patrimoniu cultural de la Ministerul Culturii, precizează că doar Parlamentul poate decide ca imobilul să fie trecut în Registrul monumentelor ocrotite de stat. „Protejarea casei poate fi realizată mult mai eficient, prin înfiinţarea unui muzeu comemorativ. În acest sens, implicarea şi susţinerea proprietarilor este indispensabilă. Ei pot fi fondatorii şi proprietarii muzeului, sau, dacă nu vor găsi de cuviinţă să se ocupe personal, pot să transmită clădirea în proprietatea autorităţilor publice locale“, explică funcţionarul. „Cu timpul, vom face totul cum se cuvine. Chiar dacă a trăit aici doar primii ani de viaţă, e important anume locul unde te naşti. Steaua lui ardea deasupra acestei case şi l-a ajutat să devină ceea ce a fost“, încheie optimist primarul din sat.

  Nu stiu ce emoţii v-au trezit aceste  materiale, mie  imi vine să intru în pământ de ruşine ...

Sursa: http://negrupealb.ning.com/group/dor-de-basarabia/forum/topic/show?id=6421959%3ATopic%3A1254954&xg_source=msg

Adorm mereu plângând...

Pe trupul dezgolit se joacă tandru noaptea,
Prin părul răvăşit oftează dulce şoapta,
În somn, privirea-ţi arde, mă zvârcolesc gemând,
Cu focul meu din suflet, hrănesc un dor flămând.


Sărutul tău coboară... buzele îmi frămânţi,
Cum poţi să stai departe? Cum poţi, oare, să uiţi
Că te iubesc aşa cum nu am mai iubit?
Doar ştii că tu eşti tot ce-n viaţă mi-am dorit.


Îmi laşi pe gene clipa s-o caut mai apoi,
Şi-n evantai, aripa să zbor spre maluri noi,
Dar focul din privire nu vrei să-l laşi arzând
Mă mistui în iubire şi-adorm mereu plângând.

Sufletul este singura bogăţie a noastră!

„Singura bogăție a unui om este spiritul.” – Nichita Stănescu

Într-o lume denaturată, în care oamenii aleargă debusolați în căutarea fericirii, valorile morale adevărate sunt uitate cu desăvârșire. Bogăția este înțeleasă greșit, limitându-se doar la calitatea abundentă de bunuri materiale ce este deținută de fiecare individ în parte.

Dar spiritul, factorul ideal al existenței noastre, este opus materiei. Acesta nu este palpabil și nu poate fi cumpărat ca orice bun pământesc.

Din spirit iau naștere conștiința, gândirea, mintea, rațiunea și intelectul, care sunt caracteristicile esențiale după care ar trebui să se ghideze fiecare. O minte sănătoasă, cu o capacitate intelectuală mare, este cu siguranță bogată spiritual, pentru că cei doi termeni sunt interdependenți.

„Nu treptele succesului sunt importante, ci treptele împlinirii sufletești”, spune Dan Puric. Deci viața ar trebui privită nu ca un scop al acțiunilor noastre, ci ca un mijloc prin care ajungem la desăvârșire spirituală.

Așadar, într-o lume efemeră, în care nimic nu e veșnic pe Pământ, sufletul este singura bogăție a unui om pentru că prin el te definești ca persoană. Spre deosebire de cele lumești, sufletul nu poate fi furat sau cumpărat. Este ADN-ul nostru spiritual, pe care-l purtăm necondiționat, în orice loc al lumii ne-am afla.

Niciodată nu-i prea târziu...

,,Oamenii construiesc prea multe ziduri şi prea puţine poduri" (Isaac Newton)

 Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare.
Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. ,,Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". ,,Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi, acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. De fapt... este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime. Nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: ,,Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, a început să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. ,,Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata." ,,Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit"!

Am învăţat...

Decât să fiu folosită pentru că sunt prea bună, prefer să fiu părăsită pentru că sunt greu de mulțumit. De multe ori, cel mai greu drum oferă cele mai mari bucurii. Cu timpul, am învățat să mă bucur mai mult, să mă descurc singură și să îmi aleg oamenii de încredere, bazându-mă pe fapte. Îmi place să ajut oamenii, să lupte pentru mai mult în viața asta. Îmi place să-i fac să înțeleagă că oamenii pe care îi iubești merită respect. Nimic nu te bucură mai mult decât un rezultat obținut prin muncă și răbdare. Am iubit o singură dată în viaţa mea. Am iubit şi am fost iubită, adorată. Zi de zi întineream, mă făceam mai frumoasă. L-am iubit atât de mult, încât am luptat alături de el până la epuizare şi nu m-am plâns, dar... totul s-a rupt la un moment dat. De atunci viaţa îmi tot cere... dar, indiferent cât de greu mi-a fost, am rămas un om modest și bun, am reușit să mă bucur de viaţă, fără să mă laud și în liniște, să lupt pentru visele mele, să accept ajutorul celorlalți, fără să judec absența celor care au plecat de lângă mine în momentele grele.
Nu judec pe nimeni, merg pe drumul meu! 

Fiecare oferă ce are!

Din când în când simt că mă sufoc. N-am fost și nici nu sunt un suflet calm, perseverent, liniștit și răbdător. Am fost întotdeauna un suflet zgârcit, n-am așteptat, am mâncat și m-am fript; am realizat că de multe ori m-am grăbit și am început să alerg deși trebuia să mai aștept. Alteori am așteptat prea mult, am oferit ocazii peste ocazii și am pierdut timp prețios lângă oameni care m-au ținut legată de amărăciunea lor.

Când m-am decis să plec, n-am anunțat pe nimeni. O femeie nu anunță, pleacă fără prea mult zgomot. O femeie preferă să plece dintr-un loc în care n-avea ce căuta fară nimic, dar cu fruntea sus. O femeie care s-a săturat, nu va plânge pentru tine. Pleacă pur și simplu. Când o vei pierde, când vei striga după ea și nu se va mai întoarce, să nu o mai cauți: las-o să plece, fii destul de matur pentru a înțelege că tu nu-i poți oferi tandrețea de care are nevoie. Ce a fost, s-a dus!

Vreau să fiu...

Vreau să nu fiu încă o femeie pentru bărbatul pe care îl iubesc, vreau să fiu izvorul lui de fericire. Să-i ofer doar momente frumoase, liniște sufletească și susținere.

Mi-am propus să devin o femeie elegantă, să strâng în jurul meu doar oameni frumoși, cu suflet bun. Să învăț de la fiecare câte ceva, să fac diferența între ce mi se cuvine și ce nu-mi aparține, să nu mă mai supăr pentru mărunțișuri, să evit discuțiile, să nu mă bag în treburile altora și să-mi măresc obiectivele.

Îmi doresc să fiu o doamnă. N-am nevoie de haine scumpe. Nu contează cât plătești o rochie sau o bluză, contează cum o porți. Degeaba folosești creme antirid dacă ai uitat să râzi și să te bucuri de viață.