În lipsa cuvintelor, ne autoexilăm în lacrimi
(Costel Zăgan)
Zi de toamnă rece, neprietenoasă,
Într-o vineri seara, sfântă zi de post,
Un blestem năprasnic a lovit în masă
Și-a adus o jale… cum nu a mai fost.
Suflete de tineri, ca şi altă dată,
În sinistra sală la Club Colectiv
Se distrau în voie, dansau laolaltă
Pe ritmuri alerte de rock… efectiv.
Dar a fost prea scurtă a lor fericire,
Iadul din tenebre s-a dezlănţuit,
Limbi de foc ţâşniră muşcând în neştire
Din frumoşii tineri… ce s-au prăpădit.
Moartea nemiloasă braţul şi-l intinde
Spre cei ce în chinuri mor axfisiaţi,
Focul cel năpraznic pe toţi îi cuprinde
Mulţi urlând de groază, cad ca seceraţi.
Suflete rănite, fără de speranţă
Încercau să iasă din acest infern,
Uşa era mică… la mare distanţă,
Timpul se dilată devenind etern.
Forfota e mare. Sirene se-aud
Peste larma nopţii înfricoşătoare,
Vin şi salvatorii – îngeri de la SMURD,
Balaurul morţii dorind să-l doboare.
Era vineri seara – o zi blestemată;
Când de-un foc năpraznic suntem alertaţi,
Vestea se întinde, şi-au venit de-ndată
Rude şi prieteni – ochi înlăcrimaţi.
Printre rugi de jale, se pune-o întrebare:
Cum de-a fost posibil? Cum s-a întâmplat?
Cine poartă vina? Ce păcate are?
Şi cum va răspunde cel ce-i vinovat ?
Cei care-s de vină, de la mic la mare,
Să sfârşească-n dată-n iadul cel de foc,
Să simtă blestemul, urle-n gura mare,
Ca toţi aceşi tineri… fără de noroc.
Craiova 15.12.2015
