luni, 14 august 2017

Visul din noaptea de vineri spre sambata

Era o zi de sâmbătă, iar noi doi eram puşi la patru ace şi ne aflam într-un restaurant elegant din oraşul în care am copilărit.
,,Născut în Gemeni, ai ceva din Hermes Trismegistul - eşti neîntrecut în înşelăciuni. Acestea sunt calităţile tale native, eşti născut să fii astfel şi nu ştiu dacă gena sau zodia în care te-ai născut te-a făcut aşa. Cu aceste calităţi aveai toate şansele să ajungi un mare politician, dar tu nu ai avut niciodată astfel de ambiţii. Cel mai bine te-ai simţit în cercul tău de prieteni, la restautant.
A fost o vreme când adunai în jurul tău o duzină de gură cască. Nu ştiu ce a fost în capul tău când ai hotărât ca pe 2012 sa nu pui nici un pic de alcool pe limbă”... spune un vechi prieten de breaslă - ,,Viorel”, apropiindu-se de masa noastră. „Am simţit nevoia să mai schimb auditoriul - îmi spui tu, zâmbind.
„Băi, Puiule, - mai zice prietenul tău (care între timp se aşezase la masa noastră fără a cere permisiunea), zeama asta de struguri dezleagă nu doar limba, ci mai ales mintea… Se spune că vinul roşu ar conţine cea mai mare cantitate de omega trei”.
,,Aiurea! - zici tu, făcându-mi cu ochiul. Asta spun oenologii ăştia de doi bani, eu îţi spun sincer, deoarece l-am testat de-atâtea ori, cum l-a testat pe vremuri celebrul Păstorel. Vinul acesta conţine cea mai mare cantitate de spirit. Aş fi în stare să-ţi spun bancuri până la ziuă, dar de data asta voi face dragoste toată noaptea cu frumoasa doamnă de lângă mine”... spui tu, făcându-mi cu ochiul. Mi se roşesc obrajii... mai, mai să îmi ia foc. Mă ţii de mână şi îţi apropii buzele calde de obrajii mei şi mi-i săruţi, iar cel de lângă noi se simte stânjenit.
,, Sper că nu v-am deranjat, aşezându-mă la masa dv.” - spune zâmbind prietenul tău şi se uită spre mine. Eu pun capul în pământ şi te strâng de mână.
,,Văd că ai suficientă omega trei - uitându-se la sticla de pe masă - aşa că am zis să-ţi ţin companie ca în vremurile vechi” - adaugă prietenul tău.
,,Dragul meu, sticla cu vin roşu şi cea cu vin alb îţi stau la dispoziţie...
„Puiule, mă uit când la cea cu vin roşu, când la cea cu vin alb, că nu ştiu care-i mai bun… Sunt într-o companie atât de savuroasă”...
„Prietene, cel roşu conţine mai multă omega trei…” - îi spui tu, ciocnind paharul tău de al lui şi de al meu”
,, I-am spus nevestei mele că atunci când am să mor, să-mi pună în sicriu o sticlă de vin… Că dacă mi s-o face sete… sau mai bine îl cinstesc pe Sf. Petru, poate mă repartizează în rai… ” - şi prietenul tău începe să râdă în hohote. Orchestra începe să cânte un tangou, iar tu faci o reverenţă în faţa mea şi, sărutându-mi mâna, mă inviţi la dans. Când ne-am întors la masă, prietenul tău nu mai era, iar eu m -am trezit. M-am uitat la ceas: era ora 3,20 (noaptea). M-am întors pe partea cealaltă şi am adormit imediat. Nu mai ştiu dacă am mai visat ceva până la ziuă, dar când m-am trezit, era ora 9. Mi-am pus buzele pe dosul palmei mele şi am simţit mirosul tău. Sărutarea rămăsese ca o pecete acolo.
De atâtea ori buzele tale s-au oprit deasupra inimii mele în alint, de atâtea ori ochii tăi mi-au desenat pe piele poeme. Am păşit unul în celălalt, tulburând secunde infinite, când parfumul trupului meu te învăluia, când palmele tale îmi cuprindeau emoţiile, când sărutările noastre se topeau într-un lung suspin… 

Mă întrebi: ,,De ce sunt tristă uneori?” În sufletul meu plouă cu întrebări, aşa cum plouă afară... Curcubeul, atât de mult aşteptat de alţii, pentru mine nu are culoare, dacă tu nu eşti în preajma mea. Dragul meu, aştept răsfrângerea luminii ochilor tăi tăcuţi să îmi scalde trupul în curcubeie... Parcă te-aud spunându-mi: ,,Aşteaptă... ai răbdare, că toate se vor rezolva şa cum ne dorim noi, iar aceste nopţi reci vor lua sfârşit!”
Tresar din somn... Mă agăţ cu disperarea celui care stă să cadă într-o prăpastie, de ultima amintire cu tine. Simt că nu am aer şi deschid uşa de la balcon pentru a pătrunde aer curat în cameră. Mă uit pe stradă şi e pustie ca şi în casa, pentru că tu nu eşti, iar patul e mereu rece.
Plouă melancolic şi târziu, iar mie îmi e dor de tine... iar ploaia asta e atât de rece, de parcă mi-ar citi în suflet.
Cum o să treci prin iarnă, fără căldura trupului meu?
Se duc anii... trec prin noi cu tandreţea unui tren personal, printr-o gară cu flori de nu mă uita. Ne trec anii... rămâne doar amintirea celor care am fost... Am asfinţit demult şi în locul inimii; trandafirul galben pe care mi l-ai oferit într-o seară, s-a ofilit, dar va prinde rădăcini şi se va deschide numai sub atingerea ta.
Camera unde-am dormit noi e goală fără tine, doar parfumul trupului tău mai persistă în amintirea pe care o strâng acum în pumn...
Viaţa mea îşi defineşte existenţa în linia adânc sculptată din palma ta. În lipsa ta, strâng uşor ochii şi durerea pătrunde prin toate arterele trupului meu.
Mi-ai deschis pieptul, ai luat inima în palme şi ai frânt-o. Uneori doar iubirea nu este de ajuns nu-i aşa? Mâine am să adun toate clipele în care te-am iubit
şi am să le transform în eternităţi. Visele noastre se întâlnesc, se plimbă pe alei, ţinându-se de mână, povestind unul altuia despre neputinţa de a deveni realităţi... Strâng dureros timpul rămas...
Plouă monoton şi absurd, iar crengile se frâng sub lacrimile ploii.
Nu ştiu pe unde rătăcesc paşii tăi şi nici câtă durere porţi în suflet, însă, dacă îmi vei da voie, iţi voi obloji eu sufletul cu iubirea mea şi ţi-l voi vindeca.
Ţi-ai dăltuit o antarctică în suflet, în lipsa mea, deşi ştiu că inima ta, sahară fierbinte şi însetată, îşi întinde tot mai mult nisipurile sub paşii mei… Când ai plecat de lângă mine, ai lăsat amprente... Palma ta îmi ştie forma coapsei, gura ştie gustul trupului meu, răsfrângere şi arcuire lângă tâmpla fierbinte a sufletului tău frământat şi flămând! Trupul meu mult prea plin de tine, palma ta niciodată de mine îndeajuns, pleoapele tresar, iar de sub ele curg mărgăritare... Frângem timpul în pumni, datorită depărtării... Lăsăm să ni se adune între gene tristeţile anilor pierduţi... pustiu stingher tăcut... Lipsa ta e ca un cui ce se răsuceşte în creier şi sparge tâmpla, eliberându-se din captivitatea durerilor îndelungate.
De câţi umeri avem nevoie pentru propriile cruci? Câte înfrângeri trebuie să cernem pentru o singură victorie? Ce forţă nevăzută îmi răsuceşte cuţitul iar şi iar... Inima îmi scrâşneşte prinsă ca într-o menghină... Seară de seară pătrunzi în visele mele fără să te rog, palmele tale îmi strân g sălbatic umerii, trupul îmi tremură scuturat de fiori... Nu mă pot trezi deşi te aud strigând: ,,E doar un vis, iubito!” Vis durut, tulbure, amar... Miroşi a file de carte îngălbenite de timp şi a tăcere... Glezna mea s-a rătăcit în cuibul palmei tale, pe coapse au început să-mi înflorească orhidee, în spatele privirilor cultivi voluptăţi, ridici temple, sfinţeşti altare... eşti ca un magnet, electrizezi totul în jur. Mă iubeşti brutal, disperat şi nesătul, de parcă lumea s-ar sfârşi odată cu zorii. Pui mâna pe umărul meu umed, tremurând de dor şi aşteptare în bătaia lunii şi îţi înfigi dinţii în carnea mea albă, o dată şi încă o dată... Durerea de-o clipă îmi infioară carnea, genunchii ni se ating, tresar sub surâsul palmei tale... Luna scaldă camera în lumină, noi, goi, lucind răcoros sub razele ei palide... Îmi usuci trupul cu buzele şi-n suflet îmi foşneşte o pădure de întrebări... Fericită că te am măcar în vis atunci când eşti departe, palma ta încă se mai rotunjeşte fugar în jurul coapsei mele, mai frământă dulce şi tandru un sân curios. Adorm în fiecare seară aşteptând să te găsesc lângă mine... E târziu... asfinţeşte-mă! Doctorul mi-a prescris sedative. Nu sunt bolnavă decât de iubire...
Cu dragose, eu... a ta şi numai a ta!  

luni, 5 iunie 2017

Când inima te doare

De s-or stârnit furtuni pe marea vieţii tale
Şi furioase valuri stau gata să te-nnece...
Nu te lăsa deloc cuprins de-ngrijorare,
...Ci, roagă-te-n credinţă, până furtuna trece.

Când inima te doare şi nimeni nu-nţelege,
Iar cei de lângă tine îşi văd de ale lor...
Genunchii tăi şi fruntea, în rugă să se plece,
Şi-n Tatăl tău din ceruri, rămâi încrezător.

Să nu uiţi niciodată, că El este Iubire,
Că dincolo de nori... e ţara stelelor,
Necazul de te-ndoaie, sub crunta-i nimicire,
Te-nnalţă fără teamă... Nu te opri din zbor!


Blestematele destine...


S-au zdruncinat ferestrele spre cer
Când s-au închis cărările spre tine!
Cu rânjetul tristeţii efemer
Scrâşnind din blestematele destine.

La porţile surâsului din vis
Lacăte grele stau, călăi aşteaptă
Să strângă visele ce mi-ai promis.
Şi ce mai urlă rătăcita şoaptă...

Visele toate strânse-n palma mea
Vor fi-mplinite, iubite, de noi, oare?
Se schimbă oamenii, s-a schimbat lumea...
Astăzi, plecarea ta de-ai şti
ce doare!



Am să convoc şi ura şi iubirea
La praznicul sentinţei de apoi.
Arunc în Univers dezamăgirea
Că unu şi cu unu nu fac doi…

De ce???...

De ce te uiţi la mine cu ochi întrebători,
De ce te tot agiţi, din noapte până-n zori...
De ce îţi este teamă... de ce te îndoieşti
Când inima îţi spune că nu ai să greşești?

Eu te aştept cu drag, ca-n anii ce-au trecut,
Drumul de unul singur e greu de străbătut...
Te aştept să vii mâine. Vreau să crezi cu tărie:
Că lângă mine-i viaţa plină de bucurie!


Şi de nu vei veni, inima îţi va plânge
Blestemele şi teama, din urmă te-or ajunge
Eu te aştept în gară. Hai, prinde-mă de mână...
Gura lumii tăcea-va... Noi fi-vom împreună!

20 de ani fără tine...

Scriu în acest blog, iar şi iar... Uneori, nici nu mai ştiu de ce fac asta, dacă o fac pentru ami aminti clipele prin care am trecut fără tine, sau din dorinţa de a te păstra în cămăruţa inimii mele. Dar, singurul loc sigur, este aici. Singurul loc unde pot să fug de privirile şi răutatea lumii, sunt aceste pagini. Fiecare cuvânt pe care-l scriu, mă face să-mi amintesc de minunile care mă ţin în viaţă şi, cărora, tu le-ai întors spatele - copiii mei, copiii noştri! Nu te-ai întrebat, ce vor face ei fără tine, cine îi va ajuta în viaţă?
Aerul pe care-l respirai era ploaia speranţelor mele. Tu îmi stingeai orice foc, îmi alinai orice supărare, făceai ca totul în jurul meu să înflorească, fiindcă mă iubeai. Soarele răsărea pentru mine, când îmi erai alături. De când nu te mai am, a apus. Acum sunt pustiită, deoarece atunci când ai plecat, ai luat cu tine iubirea şi ai îngropat-o la 2 m sub pământ, odată cu tine. Zi şi noapte m-am întrebat: ,,În ce ape tulburi te-ai înecat?" În viaţă ai dat o mulţime de examene şi le-ai trecut. Doar ultimul examen nu ai mai avut cum să-l treci.. Ţi s-a pus un val negru pe ochi şi ai clacat. De ce nu ai mai aruncat o ultimă privire înapoi să vezi ce laşi în urma ta? De ce nu te-ai gândit la copiii tăi? În fiecare dimineaţă când mă trezesc şi văd lumina zilei, primul lucru pe care-l fac, este să mă rog pentru sănătatea copiiilor noştri şi pentru iertarea ta.
Am dus această căsnicie 25 de ani, dar, până la urmă s-a dovedit că nu am fost suficient de puternică, încât să te păstrez lângă mine toată viaţa, omul meu drag. Îmi pare atât de rău!!! Am vrut să mi te scot din suflet, dar... cu cât mă înverşunam mai mult, cu atât imaginea ta stăruia în ochii mei. Am făcut tot ce am putut să nu mă mai gândesc la tine, dar, niciodată nu ai ieşit din gândurile mele. Dacă ai şti cât îmi lipseşti... Am acceptat totul de la destin, numai cum mi te-a furat nu pot să accept şi nici să uit. Toate ţipetele s-au oprit în interiorul sufletului meu, iar uşa inimii mele s-a ferecat. Toate acele ţipete le aud şi astăzi şi îmi îneacă inima. Am avut o familie minunată şi, tocmai când îmi crescuseră ,,aripile", tu ai dat cu mine de pământ, fără să te gândeşti că, cei care vor avea cel mai mult de suferit vor fi copiii noştri  Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, ci a fost mereu alături de noi. În nopţile reci mă înveleam cu râsul fiilor mei, ei mi-au oblojit rănile sufletului. Sunt mândră de ei, că au fost cuminţi şi m-au ascultat, iar acum sunt la casa lor şi au la rândul lor copii.
Cu cât mă uit mai mult la ei, simt că trebuie să te iert pentru gestul tău necugetat. M-am recuperat foarte târziu după pierderea ta. Am trăit clipe de coşmar, am făcut multe greşeli după plecarea ta. Aş fi vrut să fiu imaculată, dar... poate că a trebuit să trec prin toate astea. Însă am avut grijă de cele două minuni ale noastre, atât cât mi-a stat în putere. Am fost si soacră mare. Doamne, ce am mai plâns la nunta fiului meu cel mare!!! Nu am mâmcat, nu am băut nici apă, deoarece nu am avut niciun ban să dau la nunta lui. Nimeni nu ştia cum se zbate sufletul meu, că nu eşti alături de fiul tău să-i faci fală. Spuneai că îţi iubeşti copiii, iar despre mine ziceai ,,O nevastă şi-un Dumnezeu!" Şi, totuişi... ai plecat şi ne-ai lăsat. Cum te-oi fi îndurat? Ai ştiut, oare, atunci când ai plecat, că vei lua cu tine, lumina soarelui, bucuria şi norocul meu? Tu ai fost darul meu de la soartă! Tu ai fost copacul din care îmi luam seva, energia vieţii ni-o luam din ramurile care izvorau din trunchiul tău. Ai fost al meu pe tot parcursul vieţii şi vei fi al meu şi dincolo de moarte. În sufletul şi inima mea nu va putea pătrunde niciun alt bărbat. De când ai plecat, m-am afundat în poezii şi proză, căutând cuvintele care pot fi explicate în cărţi. Credeam că voi muri din dragoste pentru tine. Plângeam toată ziu - şi acasă şi la servicu. Ajunsesem o umbră pe pământ. Toate pietrele din oraş erau plânse de mine. Inima mea era ruptă în mii de bucăţi. Rânile sunt încă adânci, foarte adânci. Încă mai sângerează şi nimic nu poate umple golurile lăsate. Sufletul îmi e atât de obosit, încât nu maicontează cum arăt, cum mă îmbrac...
Au fost zile, când viaţa mea era o sărbătoare alături de tine, dar au fost şi zile... aspre, nemiloase, vulcanice.
Lăsând totul în urmă şi privind la singurătatea mea, nu pot să nu văd că ziua care nu răsare cu tine, e o zi întunecată. Chiar şi acum, după atâţia ani, nimic în cer şi pe pământ nu ar putea să te separe de mine. Când îţi priveam ochii, parcă intram într-o pădure.
Când ne-am îmtâlmit prima dată, parcă s-a întâmplat ceva în sufletul meu... Mă priveai cu atâta candoare şi din clipa aceea mi-am pus viaţa la picioarele tale. Mi-am dorit atât de mult să te mai văd, măcar odată şi mai târziu am devenit a ta pentru totdeauna. Din clipa aceea am ştiut că mi-ai fost hărăzit de soartă.
Păstrez totul despre tine în mintea mea, nu şterg nimic. Ţin totul strâns în mine, omul meu drag! Amintirile nu mor dacă sunt ascunse într-un colţ al inimii, ele mor când uiţi de ele. Dar tu nu vei fi uitat de noi, niciodată. Vei rămâne în inimile noastre ca o propoziţie terminată. Numele tău, numele ce-l port, este o coroană de sticlă pe capul meu.

miercuri, 8 iulie 2015

Toată noaptea m-am zbuciumat în vis...

Am învăţat atâtea teorii despre firea omului, am citit atâtea cărţi, romane realiste, romantice, poliţiste psihologice, am ascultat atâtea poveşti, m-am pus de atâtea ori în locul celorlalţi, m-am regăsit printre atâtea personaje, printre atâtea roluri, am dat atâtea sfaturi, fără să mă opresc măcar pentru o clipă asupra mea, ca să mă întreb: ,,Ce-am făcut pentru mine, în viaţa asta?"
Maiorescu afirma că, atunci când omul se află în momentele hotărâtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele, direcţia finală o dă inima! M-am căutat mult, m-am pierdut de mine acum multe vieţi, am rătăcit prin pustiu, printre dune de nisip, toropită de soare, secată de puteri. Au fost zile când nu găseam niciun copac care să îmi ţină de umbră, au fost dăţi când se găsea câte un şarpe să îmi fie prieten, vrând să mă muşte într- un final, alteori m-am afundat în nisipurile mişcătoare, care păreau liniştite, însă, toate erau ca o gaură neagră, care abia aşteptau să mă înghită.
Au fost şi nori care m-au însoţit o bucată de drum, îmi ţineu de umbră, atunci când îmi era sete mă scăldau în lacrimi de cer, însă numai atât. Am început să îmi caut din nou prietenia în copaci, dar ştii, copacul nu te însoţeşte, la umbra lui faci doar un popas, el îşi deschide ramurile pentru tine, îţi mângâie trupul cu frunzele sale prăfuite, dar rămâne acolo. Şi aşa am decis să rămân singură. Am rătăcit pentru multe veacuri aşa... Am căzut de atâtea ori, am plâns, m-am ridicat şi am mers mai departe... până într-o zi, când am poposit la umbra unui copac tânăr, sănătos, care mi-a mângâiat părul şi mi-a promis că dacă îmi place să stau la umbra lui, mă va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresărit şi am început să plâng. A tresărit şi el şi m-a întrebat: ,,De ce plângi?” ,,Aş vrea să te iau cu mine şi să te sădesc în grădina mea!” - i-am spus. Dar el şi-a aplecat crengile până la pământ şi mi-a zis că nu am cum să-l scot din pământul în care este... Am plecat fără să mai spun nici un cuvânt, iar obrajii îmi erau plini de lacrimi. Am mers aşa o bucată de drum şi m-am întors, vrând să mai stau de vorba cu copacul meu, dar l-am zărit, măngâind cu crengile lui stufoase pe altcineva,  ţinând umbră altcuiva şi, deodată, un nor a început să cearnă lacrimi de cer. Eram dezamăgită, dezorientată, nu ştiam încotro să o apuc. Deşertul mi se părea infinit. Nicio direcţie nu avea sens... Nu ştiam de ce mă doare sufletul... Până la urmă, puteam oricând să caut un alt copac, însă niciunul nu mi se părea la fel de deosebit ca acesta, mângâierile lui, în lacrimi de rouă, erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi arăta altcuiva calea. Aş fi vrut să-i strig că-l iubesc, să-l implor să vină cu mine, îl vroiam înapoi, dar se depărta tot mai tare. Vlăguită, am căzut în nisip, nu mai puteam să mă ridic, soarele îmi ardea pielea, iar buzele mele uscate şi însetate doreau să fie mângâiate de câţiva stropi de ploaie.
Secată de puteri am închis ochii. Şi... toate astea mi se întâmplau în vis. Visam cum mă îmbrăţişez cu ploaia şi eram atât de fericităCând am deschis ochii, am simţit cum o umbră puternică îmi mângâie faţa. TU erai copacul meu din vis. Am încercat să scot câteva cuvinte, dar nu puteam să rostesc nici măcar o silabă. Copacul m-a îmbrăţişat cu crengile lui stufoase şi mi-a spus că soarta noastră era să urmăm acelaşi drum. Şi mi-a mai spus să nu uit că ,,fiecare frunză cade în felul ei, iar dacă în firea destinului ar fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus, deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am uitat la el cu tristeţe şi am dat să plec, dar de mine s-a apropiat o bătrână şi m-a rugat să stau puţin cu ea de vorbă. Ne-am aşezat amândouă jos şi, uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stângă şi a început să se uite în palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de sufletul dumitale”... A dat să mai spună ceva, dar m-am ridicat şi am luat-o la fugă, fără să mă mai uit înapoi. Ploaia mă udase până la piele, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji. Inima îmi bătea cu putere şi M-AM TREZIT. Toată ziua nu am fost bună de nimic... Mă doare sufletul că nu eşti lângă mine, dar nu am să mă mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi să vii la mine. Poate că nu vei veni niciodată definitiv aici, iar eu nu am să mai îmi fac speranţe deşarte. Ceea ce ştiu este că pe fiecare zi mă topesc, mă consum, iar asta nu face bine sănătăţii mele deloc, dar nu am nicio putere.Nu ştiu cât voi mai îndura viaţa fără tine, dar până atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...

Cu dragoste, eu...
23 Februarie 2013

vineri, 20 martie 2015

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu...

Casa uitată de la Copăceni a poetului Adrian Păunescu aşteaptă să se transforme în muzeu


La 70 de ani de la naşterea poetului român Adrian Păunescu, casa de la Copăceni, unde acesta a văzut lumina zilei, rămâne în paragină şi „se ţine“ doar pe promisiunile oficialilor ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Amintiri din studenţie cu Adrian Păunescu, la trei ani de la moartea s... Cum a făcut carieră poetul unei generaţii Bustul lui Adrian Păunescu, inaugurat la Chişinău Cele mai multe biografii ale poetului şi publicistului trecut în nefiinţă acum patru ani încep cu fragmente din copilăria sa în România, în satul Bârca, judeţul Dolj. Puţine, însă, se cunosc despre primii săi ani de viaţă petrecuţi în satul basarabean Copăceni, judeţul Bălţi (azi raionul Sângerei), acolo unde micul Adrian a văzut lumina zilei pe 20 iulie 1943. Părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu, au ajuns aici în anul 1941. „Pe vremuri, dascălii veneau de peste Prut şi făceau carte cu localnicii. Tatăl lui era directorul şcolii unde astăzi se află grădiniţa, iar mama preda mai multe obiecte. Trăiau la gazdă, acolo s-a şi născut poetul“, povesteşte primarul din Copăceni, Cozma Sârbuleţ. ÎN AŞTEPTAREA UNUI MUZEU La aproape 71 de ani de la naşterea poetului „generaţiei în blugi“, casa din satul său de baştină arată ca o ruină. Pereţii vopsiţi într-un verde crud, cu brâie albe şi ornamente florale, sunt brăzdaţi de crăpături adânci. Acoperişul de şindrilă s-a lăsat, pridvorul şi prispa din lemn abia de se ţin, iar lacătul de pe uşa veche spune că stăpânul nu a mai trecut demult pe aici. În stânga, stă beciul - o copie în miniatură a casei. Din drum, de după viţa de vie înaltă de câţiva metri, gospodăria se zăreşte cu greu. Primarul spune că de vreo zece ani aici nu mai trăieşte nimeni. Săteanul de la care familia Păunescu închiria casa a lăsat-o după moarte uneia dintre fiicele sale, Maria Bârsanu, care locuieşte astăzi într-o suburbie a Chişinăului. „E dezordine totală, a rămas totul de izbelişte. În această iarnă, când a fost inaugurat centrul de sănătate din sat, Vlad Filat promitea că va fi renovată casa. Trebuie să transmitem această moştenire generaţiilor viitoare“, crede şefa oficiului poştal, Ecaterina Pleşca. Acum, de proprietate îngrijeşte verişoara proprietarei, Iulia Cuţuc. „Prăşesc în grădină, cresc legume, tai buruianul. Fetele, Maria şi Eudochia, au vrut s-o vândă, dar cei de la Chişinău au spus că vor să facă un muzeu în cinstea poetului. Aşteptăm...“, afirmă femeia în vârstă de 63 de ani.


Adrian Păunescu şi-a vizitat locurile natale în anii ’90, împreună cu poeţii basarabeni Grigore Vieru şi Ion Hadârcă, şi în august 2010, atunci când a primit titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM). Atunci, el i-a lăsat lui Gheorghe Duca, preşedintele AŞM, un exemplar din „Cartea cărţilor de poezie“, cu dedicaţia: „Consătenilor mei din Copăceni, Bălţi, frăţesc şi regăsit omagiu“. A treia oară, Păunescu „a revenit“ la baştină printr-un bust dezvelit în iarna lui 2013 în curtea gimnaziului care îi poartă numele. Monumentul a fost donat de Societatea cultural-istorică „Mihai Viteazul“ din Ploieşti. Mircea Cosma, şeful asociaţiei, dar şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, declara atunci că „în sfârşit, poetul Adrian Păunescu a ajuns de-acasă acasă“. „Am comandat un bust din bronz masiv, care trebuie să arate un Păunescu impunător, aşa cum este în poezia românească“, spunea oficialul român, citat de „Jurnalul Prahovean“.
Deşi oficialii care trec prin sat pomenesc mereu de casa ce merită transformată în muzeu, toţi lasă la plecare doar promisiuni. „Nu mă mir că locul e în paragină, aşa cum până în prezent rămâne şi casa lui Grigore Vieru de la Pererâta, şi casa sculptorului Alexandru Plămădeală de la Chişinău. Casa lui Adrian Păunescu nici nu este luată sub protecţia statului“, comentează Ion Ştefăniţă, directorul Agenţiei pentru Inspectarea şi Restaurarea Monumentelor din Moldova. Sergius Ciocanu, şeful Direcţiei patrimoniu cultural de la Ministerul Culturii, precizează că doar Parlamentul poate decide ca imobilul să fie trecut în Registrul monumentelor ocrotite de stat. „Protejarea casei poate fi realizată mult mai eficient, prin înfiinţarea unui muzeu comemorativ. În acest sens, implicarea şi susţinerea proprietarilor este indispensabilă. Ei pot fi fondatorii şi proprietarii muzeului, sau, dacă nu vor găsi de cuviinţă să se ocupe personal, pot să transmită clădirea în proprietatea autorităţilor publice locale“, explică funcţionarul. „Cu timpul, vom face totul cum se cuvine. Chiar dacă a trăit aici doar primii ani de viaţă, e important anume locul unde te naşti. Steaua lui ardea deasupra acestei case şi l-a ajutat să devină ceea ce a fost“, încheie optimist primarul din sat.

  Nu stiu ce emoţii v-au trezit aceste  materiale, mie  imi vine să intru în pământ de ruşine ...

Sursa: http://negrupealb.ning.com/group/dor-de-basarabia/forum/topic/show?id=6421959%3ATopic%3A1254954&xg_source=msg



Bun găsit, iubire!

,,Fericirea nu e lucru uşor; ci foarte greu de găsit în noi şi imposibil de găsit în altă parte” Chamfort – Când orologiu ...