Am
învăţat atâtea
teorii despre firea omului, am citit
atâtea cărţi,
romane realiste, romantice, poliţiste
psihologice, am ascultat atâtea poveşti, m-am
pus de atâtea ori în
locul celorlalţi, m-am regăsit
printre atâtea personaje, printre atâtea roluri,
am dat atâtea sfaturi, fără
să mă opresc măcar
pentru o clipă asupra mea, ca să
mă întreb: ,,Ce-am
făcut pentru mine, în
viaţa asta?"
Maiorescu
afirma că, atunci când
omul se află în
momentele hotărâtoare ale vieţii,
nu-l mai conduce
mintea; ea arată
numai alternativele, direcţia
finală
o dă
inima! M-am
căutat mult, m-am pierdut de mine acum multe
vieţi, am rătăcit
prin pustiu, printre dune de
nisip, toropită de soare, secată
de puteri. Au fost
zile când nu găseam
niciun copac care să îmi ţină
de umbră, au fost dăţi când
se găsea câte
un şarpe
să îmi fie
prieten, vrând să
mă muşte într- un
final, alteori m-am afundat în nisipurile
mişcătoare, care păreau liniştite,
însă, toate
erau ca o
gaură neagră,
care abia aşteptau să
mă înghită.
Au
fost şi nori care m-au însoţit
o bucată de drum,
îmi
ţineu
de umbră,
atunci când
îmi
era sete mă
scăldau
în
lacrimi de cer, însă
numai atât. Am început
să
îmi
caut din nou prietenia în
copaci, dar ştii,
copacul nu te însoţeşte,
la umbra lui faci doar un popas, el îşi
deschide ramurile pentru tine, îţi
mângâie
trupul cu frunzele sale prăfuite,
dar rămâne
acolo. Şi
aşa
am decis să
rămân
singură.
Am rătăcit
pentru multe veacuri aşa...
Am căzut
de atâtea
ori, am plâns,
m-am ridicat şi
am mers mai departe... până într-o
zi, când
am poposit la umbra unui copac tânăr,
sănătos,
care mi-a mângâiat părul
şi
mi-a promis că
dacă
îmi place să
stau la umbra lui, mă
va mângâia de câte ori va avea ocazia. Am tresărit
şi
am început
să
plâng. A tresărit
şi
el şi
m-a întrebat:
,,De ce plângi?” ,,Aş
vrea să te iau cu mine şi
să te
sădesc
în
grădina
mea!” - i-am spus. Dar el şi-a
aplecat crengile până
la pământ
şi
mi-a zis că
nu am cum să-l
scot din pământul
în care este... Am plecat fără
să
mai spun nici un cuvânt, iar obrajii îmi
erau plini de lacrimi. Am mers aşa
o bucată
de drum şi
m-am întors,
vrând să
mai stau de vorba cu copacul meu, dar l-am zărit, măngâind cu crengile lui stufoase pe altcineva, ţinând umbră altcuiva şi,
deodată,
un nor a început
să
cearnă
lacrimi de cer. Eram dezamăgită,
dezorientată,
nu ştiam
încotro
să
o apuc. Deşertul
mi se părea
infinit. Nicio direcţie
nu avea sens... Nu ştiam
de ce mă
doare sufletul... Până
la urmă, puteam oricând
să
caut un alt copac, însă
niciunul nu mi se părea
la fel de deosebit ca acesta, mângâierile
lui, în
lacrimi de rouă,
erau unice. Dar nu, el alesese alt drum, îi
arăta
altcuiva calea. Aş
fi vrut să-i
strig că-l
iubesc, să-l
implor să
vină
cu mine, îl
vroiam înapoi,
dar se depărta
tot mai tare. Vlăguită, am căzut
în
nisip, nu mai puteam să
mă
ridic, soarele îmi
ardea pielea, iar buzele mele uscate şi
însetate
doreau să
fie mângâiate
de câţiva
stropi de ploaie.
Secată
de puteri am închis
ochii. Şi...
toate astea mi se întâmplau
în vis. Visam cum mă îmbrăţişez cu ploaia şi
eram atât de fericită! Când
am deschis ochii, am simţit
cum o umbră
puternică
îmi
mângâie
faţa.
TU erai
copacul meu
din vis. Am încercat
să
scot câteva cuvinte, dar nu puteam să
rostesc nici măcar
o silabă. Copacul
m-a îmbrăţişat cu crengile lui stufoase
şi mi-a spus că
soarta noastră era să
urmăm acelaşi
drum. Şi mi-a mai spus să
nu uit că ,,fiecare frunză
cade în felul ei, iar dacă
în firea destinului ar
fi fost dreptatea, atunci ...”. Nu am mai înţeles ce a spus,
deoarece a bubuit atât de tare, încât îmi ţiuiau urechile. M-am
uitat la el cu tristeţe
şi
am dat să
plec, dar de mine s-a apropiat o bătrână
şi
m-a rugat să
stau puţin
cu ea de vorbă.
Ne-am aşezat
amândouă
jos şi,
uitândându-se la mine, mi-a luat mâna stângă
şi
a început să
se uite în
palma mea, spunând: ,,… E cineva care te poartă
când
spre trecut, când
spre viitor, te încarcă
şi
de regrete şi
de speranţă,
îţi
face uneori de îndurat
insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi
e bine să
înduri.
A plecat de la durere şi
a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit,
a rămas
prins de sufletul dumitale”... A dat să
mai spună
ceva,
dar m-am ridicat şi
am luat-o la fugă,
fără
să
mă
mai uit înapoi.
Ploaia mă
udase până
la piele, iar lacrimile îmi
curgeau pe obraji. Inima îmi bătea
cu putere şi
M-AM TREZIT. Toată
ziua nu am fost bună
de nimic... Mă
doare sufletul că
nu eşti
lângă
mine, dar nu am să
mă
mai umilesc de-acum încolo, cerându-ţi să
vii la mine. Poate că
nu vei veni niciodată
definitiv aici, iar eu nu am să
mai îmi
fac speranţe
deşarte.
Ceea ce ştiu
este că
pe fiecare zi mă
topesc, mă
consum, iar asta nu face bine sănătăţii
mele deloc, dar nu am nicio putere.Nu
ştiu
cât voi mai îndura
viaţa
fără
tine, dar până
atunci să încercăm să învingem depărtările, aşezând cu
fiecare cuvânt al nostru, ordine într-un
spaţiu descris, cultivând după putere, gândul cel bun...
Cu
dragoste, eu...
23
Februarie 2013